De ce atâta ură?

Stadioanele din România se apropie de lumea fantasmului şi a intoleranţei.

Mâine, în calendarul  ONU este Ziua Internaţională a Toleranţei. Au fost campanii de presă pentru toleranţă în toate domeniile vieţii noastre fiindcă nu suntem toleranţi cu mulţi semeni de-ai noştri: persoane cu nevoi speciale (handicapuri fizice, dizabilităţi mentale), copii orfani infestaţi cu virusul HIV/SIDA, bătrâni bolnavi. Ne ferim de ei, îi ocolim, ne facem că nu-i vedem. Am văzut o emisiune la un post TV în care s-a căutat răspunsul la întrebarea: „De ce mulţi oameni nu intervin atunci când un semen al lor este la ananghie?" Concluzia a fost cutremurătoare: fiindcă nu-i interesează sau le este frică de complicaţii.

În sport, „ceea ce se petrece acum pe stadioanele noastre de fotbal nu numai că nu are nimic comun cu ideea de sport, dar nici omenesc nu mai este" (Cristian Tudor Popescu).

Războiul galeriilor este un fel de mineriadă fotbalistică: bâte, lanţuri, răngi, manifestări rasiste cu strigături josnice, bennere jignitoare. Consecinţa: suspendarea unor terenuri sau obligativitatea de a juca fără spectatori. Stadioanele din România au reuşit să se apropie cu paşi mari de lumea fanatismului şi a intoleranţei. De ce atâta ură? Terenul de sport nu este un loc rezervat unor manifestări primitive, un loc  unde răbufnesc instinctele demne doar de omul cavernelor.

P.S. Ceea ce vedem şi auzim pe stadioanele din Craiova şi Timişoara sunt excepţii care ne fac să nu ne pierdem speranţa în virtuţile sportului.