Cu cine seamana Roger Federer

Am auzit cu totii in aceste zile, de la niste oameni de tenis cat se poate de seriosi, in cap cu Ion Tiriac, ca n-au vazut in ultimii 50 de ani un jucator de tenis asemenea lui Roger Federer. Bine,

Am auzit cu totii in aceste zile, de la niste oameni de tenis cat se poate de seriosi, in cap cu Ion Tiriac, ca n-au vazut in ultimii 50 de ani un jucator de tenis asemenea lui Roger Federer. Bine, dar Laver, Smith, Nastase, Borg, Connors, McEnroe, Becker, Agassi, Sampras, acesti uriasi care au dominat tenisul ani la rand, realizand performante mai mari decat cele ale lui Federer de pana acum? Ce anume poate sa-l separe pe elvetian de toti acestia? Poate ca n-as fi avut un raspuns la aceasta intrebare daca n-as fi vazut recent foarte multe filme de arhiva si fotografii din istoria tenisului stand ore in sir in muzeele de la Wimbledon si Roland Garros. Cu cine seamana Federer? Cu Suzanne Lenglen, stimati cititori! Marea campioana a anilor '20, invincibila frantuzoaica Suzanne, transformase tenisul intr-un soi de balet. Pe vremea aceea, era apreciat nu numai rezultatul unei partide, ci si, uneori poate mai mult, frumusetea miscarilor jucatorilor, coregrafia lor pe teren. O lovitura eleganta ratata era aplaudata de domnii in redingota si doamnele in crinoline mai mult decat una urata, castigatoare. Suzanne facea niste lovituri care nu se vazusera pe atunci si nu se vad nici azi - de pilda, drive-voleu cu spagat in aer, spre fileu, exact ca o balerina! Miscarile ei erau pe cat de naturale, pe atat de eficiente. In tenisul de dupa razboi, pretuirea estetica, admiratia pentru coregrafia cu racheta, s-a stins incet incet. Eficienta cu orice pret a dus la un joc din ce in ce mai "urat", mai dur, mai incrancenat. Campionii cu fete ca de mort, gen Laver, Borg sau Lendl, jucatori cu privire de fiara, ca Jimmy Connors, Boris Becker sau Lleyton Hewitt sau cei care au impins o tehnica standard de castig la extrem, ca Pete Sampras. Tot mai multe icnete pe teren, mugete, mingi care bubuie, accidente la genunchi, la cot, la spate. Exceptii ca Nastase sau McEnroe, jucatori pe care esti tentat sa-i apropii de Federer ca talent nu au avut insa nici calitatile lui fizice impresionante, nici seriozitatea lui senina. Ca un adevarat personaj postmodern al tenisului, Federer readuce, incredibil, pe teren eleganta de inceput de secol XX in plina domnie a fortei. Si invinge. El este aidoma unei vechi cutii cu papusi dansatoare, reconstituita astazi si actionata pe dinauntru de un miez electronic supertehnologic. Este concentrat fara sa fie crispat sau crancen, este relaxat fara sa fie usuratic, este inteligent fara ostentatie, puternic ramanand flexibil si executa adversarii nemilos, dar fara ura. El scrie pe teren cu corpul sau, cu mingea, cu racheta un text de o rara frumusete, pe care asa cum declara, nu stie de unde ii vine stiinta de a-l citi. In vreme ce Rodger, cum ii spun ai lui, se pregatea sa serveasca devastator, linistit ca zapada in soare pe varfurile Alpilor dupa ce cu cateva secunde inainte explodase intr-o minge fara egal, Dumitru Haradau mi-a spus ca ar vrea sa-i vada de aproape musculatura spatelui, pe care o banuia fabuloasa. Eu cred ca acolo e mai mult, e cheia fortei in regim de gratie izgonita de peste tot in lumea de azi: doua cioturi de aripi.