Bărbaţii români au uitat să facă sport!

Nu cred că genetic româncele sunt superioare bărbaţilor din punct de vedere al potenţialului sportiv.

Fără să facă prea multă vâlvă în ţară... nici nu avea de ce... la Doha s-a disputat recent Campionatul Mondial de atletism în sală. România a participat doar cu trei atlete, iar rezultatele nu au fost dintre cele mai fericite. Îngrijorător nu este însă faptul că ne-am întors din nou fără nicio medalie, ci faptul că, pentru a nu ştiu câta oară în ultimii ani, delegaţia noastră la competiţiile de top nu are nici măcar un reprezentant în probele masculine. E un lucru care te pune pe gânduri...Au dispărut bărbaţii din România?! Suntem cumva un neam de papă lapte, iar româncele nişte amazoane?!

Cel puţin ştiinţific nu s-a dovedit încă nimic în acest sens. Aş prefera aşadar să mă ancorez în realitate. Şi totuşi există multe semne de întrebare legate de acest capitol. La Jocurile Olimpice de la Beijing, România a avut 17 fete care au cucerit medalii şi un singur băiat, sabrerul Mihai Covaliu, şi acela un personaj „cuminte ca o fată" , cum singur se autocaracteriza cândva.

Avem campioane la gimnastică, la canotaj, mai nou la handbal, dar băieţii par să se lamenteze într-un climat semiprofesionist.
Cauzele acestui fenomen tot mai pregnant sunt multiple şi trebuie căutate în primul rând în societate şi în mentalitatea poporului nostru. Nu cred că genetic româncele sunt superioare bărbaţilor din punct de vedere al potenţialului sportiv. Diferenţa se face cu totul în altă parte.

Fetele şi băieţii au un traseu diferit încă din adolescenţă. Invadaţi de ştiri cu fotbalişti care câştigă milioane de dolari, care sunt înconjuraţi de bombe-sexy, tinerii sunt influenţaţi de acest mod de viaţă superficial şi strălucitor. În acest context, oare câţi îşi mai doresc cu adevărat să ridice câteva tone la antrenamente ca Nicu Vlad sau să încaseze sute de pumni în cap ca „Moşu" Doroftei?! Puţin, foarte puţini şi numărul este în continuă scădere...

Factorul financiar are şi el un rol important şi le afectează probabil mai puţin pe reprezentantele sexului frumos. Fetele ating maturitatea fizică mai devreme şi rezultatele sportive de top pot apărea timpuriu (vezi exemplul Dianei Mocanu, dublă campioană olimpică la înot la 16 ani). La băieţi situaţia este puţin diferită deoarece un junior nu poate emite preteţii la seniori. Rămânând în sfera nataţiei, ar trebui poate precizat că Răzvan Florea a cucerit singura noastră medalie olimpică din istorie la masculin la 24 de ani, vârsta deplinei maturităţi.

Din păcate, sunt puţini români care îşi permit finanicar să aştepte marea lovitură a vieţii până la 24 de ani. O dată cu atingerea majoratului, mulţi campioni trebuie să decidă dacă vor continua o carieră sportivă sau îşi vor căuta o altă meserie. Conservatori sau democraţi în gândire, cu toţii trebuie să recunoaştem că bărbatul trebuie să îşi facă devreme un rost în viaţă, să poate apoi să îşi întreţină familia.

Nu îşi poţi hrăni copiii cu diplome şi cu medalii. Ai nevoie de ceva mult mai palpabil, iar trecerea de la juniorat la seniorat este în aceste condiţii un examen pe care mulţi sportivi români îl pierd. Timpul nu iartă pe nimeni şi tocmai această presiune, artificial poate creată de societatea în care trăim, apasă mult mai greu asupra băieţilor decât asupra reprezentantelor sexului frumos din ţara noastră.