Interviu cu Ioana & Alexandru Papadopol: „Dragostea se construieşte continuu“

Numai iubirea te poate face să radiezi de fe­ricire şi să-ţi construieşti un cămin stabil şi armonios. Cel puţin asta am citit în gesturile tandre dintre actorii Ioana Ginghină şi Ale­xandru Papadopol. Şi tot Numai iubirea a fost şi „pricina“ întâlnirii lor. Se întâmpla în peri­oada de glorie a telenovelelor de la Acasă TV.

de Ana Maria Şimon

Iar acum, la 11 ani de la difuzarea primului episod al celui mai de succes serial românesc, cei doi par să fi câştigat pariul cu dragostea. Au împlinit nouă ani de căsnicie şi şapte de când au devenit părinţii Ruxandrei, care pro­mite să iubească şi ea la fel de mult actoria.

Te vedem într-un nou film. Cum e "Acasă la tata"?

Alexandru: Scenariul e scris de Mimi Bră­nescu, iar filmul este regizat de Andrei Cohn. E un film care-ţi dă de gândit, pentru că vor­beşte despre faptul că lumea evoluează în ju­rul tău, chiar dacă tu crezi că lucrurile au ră­mas pe loc. Personajul central e prins cumva între două lumi: a plecat de la ţară şi a ajuns la Bucureşti, unde nu s-a adaptat. Voia să devină poet, făcuse Litere, dar a eşuat, cum spunea şi tatăl lui, „te-am văzut într-o foto­grafie de grup în care erai cam mic“. Şi, ajuns la o vârstă la care ratarea începe să-şi arate colţii, s-a trezit că iubita lui rămăsese însăr­cinată şi trebuia cumva să se responsabilize­ze. Dar s-a speriat şi a fugit acasă la tatăl lui, unde se simţea protejat. Însă lumea aia nu mai era la fel cum o lăsase. Tatăl lui, cel mai bun prieten şi iubita lui din tinereţe au evoluat sau au involuat, şi atunci trebu­ia să accepte una dintre realităţi: ori rămânea la ţară în nişte condiţii destul de precare, ori se întorcea la Bucureşti şi accepta că nu e vreun mare poet şi că va avea un copil.

Deci, o poezie destul de tristă.

Alexandru: Da, o poezie destul de tristă, dar şi un test de maturitate.

Putem spune că tu ai dat testul de maturitate când ţi-ai dat seama că Dreptul nu e pentru tine?

Alexandru: A fost şi ăla un test de maturitate. Dar la mine s-au sedimentat altfel lucrurile, pentru că şi la Teatru am intrat abia a patra oară.

Ai avut ceva răbdare.

Alexandru: Da, sunt tenace. (zâmbeşte)

Dar părinţii tăi au avut răbdare cu tine?

Alexandru: Se pare că au avut. Şi m-au ţinut şi în a doua facultate.

Şi partea bună e că, atunci când au deschis ziarul, ce să vezi, nu erai un om mic într-o fotografie.

Alexandru: Am reuşit, da. Am făcut nişte coperte. (râde)

Era o perioadă în care oamenii se călcau în picioare să vă atingă.

Alexandru: Mai mult sau mai puţin.

Ţi-e dor de vremurile alea?

Alexandru: Sincer, nu. Am trecut şi pe-acolo. Atâta tot. Dacă nu treci, probabil că m-aş fi întrebat: „Băi, oare cum o fi?“. Dar aşa, ştiind despre ce e vorba, pot să spun că nu mi-e dor.

Dar mai sunt încă mulţi oameni care, atunci când aud de Papadopol, spun „A, ăla care juca în telenovele“. O fi bine, o fi rău?

Alexandru: Depinde cine spune asta. Dacă o spune ma­rele public, da, pentru că are acces într-o proporţie foar­te mare doar la televizor. Pe de altă parte, joc la Teatrul Odeon, unde sălile sunt pline şi ştiu că mă vede lumea, cu o frecvenţă destul de mare, în nişte spectacole bune.

Citeşte mai mult şi vezi fotografiile lor de familie pe www.okmagazine.ro şi în noul număr OK! din 12 noiembrie!