Diana Lupescu, soția lui Mircea Diaconu: „Dacă era distribuit într-un film, eu nu puteam fi distribuită, chiar dacă rolul mi se potrivea“

Diana Lupescu a împlinit 69 de ani. Pentru toți a rămas puștoaica din „Buletin de București“ care  încearcă, prin căi obscure, să obțină actul care îi permite prietenei sale să rămână în Capitală.

Diana Lupescu a jucat în mai piese de teatru, dar și în filme: „Fata Morgana”, „Buletin de București”, „Extemporal la dirigenție”, „Campioana”. Artista a evoluat pe scenele din Bacău și București (la Teatrul Bulandra, Teatrul Nottara și Teatrul Mic).

În puținele interviuri, Diana Lupescu povestește că în tinerețe visa să devină medic, însă după ce s-a îmbolnăvit grav, a văzut atâta suferință în spital încât credința sa în medicină s-a năruit.

A devenit actriță cu totul întâmplător: „Ca să scap de gura mamei, am dat examen la Institut. Și cum am intrat prima, cu medie foarte mare, mi-am spus că poate chiar asta trebuie să fac. Anii de Institut au fost o plăcere. Descopeream o lume extraordinară, nebănuită, începeam să înțeleg de ce mama iubise atât de mult teatrul. Pe urmă, în anul II eram, Gopo m-a făcut să debutez în film în „Povestea dragostei“. A fost o șansă nemaipomenită, dar și o experiență foarte grea pentru mine. Gopo lucra pe inspirație de moment, iar eu aș fi avut nevoie să știu precis ce am de făcut. Se vede că m-am descurcat, totuși, din moment ce, imediat după, Stere Gulea mi-a propus un rol în „larba verde de acasă“, și, la mică distanță, Andrei Cătălin Băleanu mi-a încredințat chiar un rol de întindere în filmul său E atât de aproape fericirea“, a povestit Diana Lupescu într-un interviu acordat celor de la Revista „Noul Cinema“ nr. 4/1995, preluat de aarc.ro.

După absolvirea Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale din București, unde l-a avut ca maestru pe Amza Pellea, s-a întors la Bacău, orașul ei natal, apoi a intrat prin concurs la Bulandra, dar viața avea cu ea alte planuri: „Eu voiam să plec la Teatrul din Tg. Mureș, unde tocmai se înființa „secția română”, iar Mircea, pe care îl știam din Festivalurile de la Costinești, mi-a pledat toată vara cum trebuie eu să dau concurs la „Bulandra”, pentru că Bucureștiul este, totuși, București. De altfel, tot anul acela, 1980, a stat sub semnul evenimentelor capitale. Pe la începutul toamnei, așa, Mircea, (n.r. Diaconu) în trecere spre mănăstiri, s-a oprit la Bacău. Dimineața, la șase și jumătate, m-am trezit cu un telefon. Era jos și-mi propunea să-l invit la o cafea. Până la prânz mă și întrebase: «Ce-ai zice dacă ți-aș spune că aș vrea să ne căsătorim?» — condiționalul optativ, nu? — până a doua zi stabilisem și data căsătoriei. A fost o zi nemaipomenită! Piața — ne-am căsătorit la primăria din Piața Amzei — era plină de crizanteme și hazul a fost că toată lumea adunată acolo nu știa dacă se filmează sau ne căsătorim de-adevăratelea...“, a povestit îndrăgita actriță în același interviu.

Pe urmă, a mai apucat să joace în „Buletin de București“ și într-un film de Francisc Munteanu, după care a început acea perioadă dură în care, dacă Mircea Diaconu, soțul ei, era distribuit într-un film, ea nu putea fi distribuită: „Dacă Mircea era distribuit într-un film, eu nu puteam fi distribuită — chiar dacă rolul mi se potrivea“.

Acum, privește înapoi fără mânie: „Forța mea nu stă în vârstă, ci în acele lucruri adunate în mine, pe care timpul le-a lucrat, le-a modelat, le-a dat o formă anume. Vârsta nu mă complexează deloc. Mie, tinerețea, frumusețea tinereții pe care n-am vrut „s-o vând”, mi-a fost mai mult dușman decât prieten. Abia acum cred că sunt destul de puternică încât să-mi iau soarta în propriile mâini“, a mărturisit Diana Lupescu.