„Unu plus minus unu“

Muzicienii din Ansamblul Archaeus au interpretat sâmbătă, la Universitatea de Muzică, o operă de cameră în şapte tablouri scrisă de compozitorul Liviu Dănceanu.

Un text de Corina Bura

În peisajul muzical românesc îşi desfăşoară cu consecvenţă activitatea mai multe ansambluri care grupează atât instrumentişti cât şi compozitori animaţi de idealuri estetice comune, de aparte-nenţa la aceeaşi şcoală de compoziţie, din spirit de breaslă sau pentru că aparţin unei generaţii anume. Multe dintre ele şi-au consolidat o reputaţie serioasă fiind prezente la mai toate festivalurile naţionale sau la cele de peste hotare, unde se întâlnesc cu colegi aflaţi „de aceeaşi parte a baricadei”. Unul dintre acestea este şi „Archaeus” (înfiinţat în 1985), condus de compozitorul Liviu Dănceanu. Pe lângă participările la viaţa muzicală şi competiţională din România, „Archaeus” îşi derulează propriul program anual care are loc în luna octombrie. Prezenţa formaţiei în cadrul Festivalurilor Internaţionale „George Enescu”, alături de alte formaţii autohtone care îşi promovează creaţiile, este deja intrată în această tânără tradiţie.

Anul acesta, la Studioul de Operă al Universităţii de Muzică din Bucureşti, a fost reluată montarea operei „de cameră” Unu plus minus unu scrisă pentru soprană, tenor şi septet instrumental, care a avut premiera în cadrul Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi din mai 2014. Abordarea acestui gen nu este nouă în vasta creaţie a lui Liviu Dănceanu, preocupările existând şi materiali-zându-se mai întâi în opusuri precum Quasiopera op. 38, musical action în două acte pentru opt instrumentişti – 1986, Jokes op.100 pentru orchestră, mezzosoprană, bariton, actor şi bandă – 2004, Concerning Cain and Abel – 12 voci mixte şi orchestră de cameră, op. 109 – 2006 şi, mai pe urmă, în operele propriu-zise: Homo Videns op.117 tele-opera ballet pentru soprană, alto, tenor, bas şi orchestră – 2008, AVE op. 126-132 ballet-opera pentru dansatori, actori şi ansamblu instrumental –2008, EVA op. 134-140 ballet-opera pentru actriţă şi ansamblu de percuţie – 2010.

Cei care ascultă aceste creaţii descoperă faptul că se urmăreşte un traseu prestabilit, determinat de preocuparea compozitorului legată de relaţiile interumane, mai precis de cele dintre bărbat şi femeie. Cercetarea se îndreaptă spre zone care fac referire la mituri fundamentale regăsite în Gnoză, explicate de Kabbalah sau alte vechi, cărora ştiinţele moderne ale fizicii şi matematicilor superioare le confirmă şi le susţin tezele. De fapt chiar de la un prim contact se observă că AVE este recurenţa lui EVA. Misterioasele reacţii în plan psiho-fizic ale „eternului feminin” – cu simbolul 4, ca parte desprinsă din androginul primordial – reprezintă factorul cu care se confruntă bărbatul: temperament volatil, cu simbol numerologic 3, în încercarea, zadarnică de altfel, de a da un sens satisfăcător ecuaţiei divine.

În fine, caietul-program, alcătuit de soprana Simona Nicoletta Jidveanu, dă explicaţii ample asupra temeiului filosofic pe care autorul libretului, tot compozitorul Liviu Dănceanu, a dezvoltat acest spectacol. Desigur, este nevoie de un anume tip de cultură şi de o oarecare iniţiere pentru a decripta straturile complicate ale întregului. Cele şapte secvenţe, întrupează sonor evoluţia/involuţia celor doi eroi. Sinrondofonia este de fapt o uvertură, care prin tradiţie conţine multitudinea de elemente caracteristice ce vor fi recunoscute chiar şi în interludiile care leagă „tablourile”, nuclee tratate heterofonic, intonate de instrumente cu timbruri delicate, creatoare de micro-texturi care intră ele însele într-o reţea polifonică.

Trebuie înţeles în acelaşi timp că toate acestea ocupă spaţii restrânse şi că se succed într-un flux alert. Opera înaintează în acelaşi stil care devine plăcut pentru că ascultătorul începe să fie atras, nu atât de conţinutul libretului, cât de virtuozitatea rezolvării părţii muzicale – pentru acest lucru considerăm că este o operă care cere o anumită iniţiere, nu doar teoretică dar mai ales muzicală. Personajele activează tiparele unor forme şi idiomuri sonore pe care un muzician le identifică cu uşurinţă, ele fiind „la vedere”, cum s-ar spune : Suiciaccona, Tocchabanerata, Cantasonata, Peşfugarev, Varicercazioni şi Finocturnal, ceea ce demonstrează încă o dată spiritul ludic al compozitorului. Contrastul cel mai frapant rămâne maniera în care cei doi cântăreţi îşi susţin rolurile: în timp ce bărbatul – interpretat de Christian Petrescu – evoluează în Sprechgesang, partida sopranei este tratată cu tradiţionala cantabilitate.

Numerologia se extinde la scara întregului şi credem că o foarte amănunţită analiză a partiturii ar evidenţia faptul că aspectele generate de misticul 7 devin piesele aceluiaşi mare puzzle, a cărui unitate omenirea coruptă este departe de a i-o putea reface. Ansamblul „Archaeus”, condus de dirijorul italian Pieralberto Cattaneo, alături de montarea realizată de Daniel Prallea Blaga au întrupat cu succes celelalte personaje de la terasa (un alt simbol) numită sugestiv Popasul Melcului.