Un festival ca un CD

Vineri, la Ateneul Român, Orchestra „Konzerthaus” din Berlin, dirijată de maestrul Horia Andreescu, alături de pianistul Rudolf Buchbinder, au cântat Concertul nr. 1 de Brahms şi simfonia „Din Lumea Nouă“ a lui Dvořák.

Un text de Mihai Cojocaru

În după-amiaza de 11 septembrie, am avut la Ateneu un program destul de nonconformist pentru un festival care pune ferm piciorul în secolul XX, compus numai din muzică romantică! Venit ca înlocuitor al lui Arcadi Volodos, pianistul Rudolf Buchbinder a determinat şi schimbarea parţială a repertoriului, oferind tumultosul Concert nr. 1, în dauna mai contemplativului Concert nr. 2 de Brahms. Împreună cu Orchestra „Konzerthaus” din Berlin – cunoscută până în 2006 drept Orchestra Simfonică din Berlin – şi dirijorul Horia Andreescu, solistul austriac a plonjat fără ezitare într-un opus arhicunoscut, revoluţionar la vremea sa şi rezultat al unei renunţări (iniţial, Brahms îl gândise drept simfonie).

De altfel, toate creaţiile concertante semnate de marele romantic sunt considerate „simfonii cu solist obligat”. Cei doi protagonişti de un leat s-au înţeles foarte bine în privinţa tempoului – alert în maes-toso, mişcat în adagio, abrupt în allegro non troppo. Vădit interesat de dimensiunea ritmică a lucrării, Buchbinder a produs în prima parte un discurs strâns articulat, cu un sunet transparent, scuturat de greutatea timbrală şi deschiderea agogică obişnuite stilului brahmsian. În intenţiile sale, a fost dublat de orchestră, condusă de dirijorul român cu supleţe şi incisivitate, într-un torent sonor care a revelat surprinzătoare tuşe expresioniste. În mişcarea mediană, a dispărut orice risc de inerţie în contextul unui puls fluid, în parte ecou al neliniştii anterioare, dar şi semn al unei abordări care a evitat caracterul oniric, suspendat al muzicii, pentru mai multă cantabilitate.

Finalul musculos, marţial, a evidenţiat o orchestră de primă mână şi o implicare dirijorală impetuoasă, veritabil simfonică, care a absorbit solistul în întreg. Pentru un muzician de vârsta şi ascendenţa sa profesională, Buchbinder a propus o interpretare neaşteptat de postmodernă, a unui Brahms coborât de pe soclu, într-o poetică romantică deconstruită şi regândită pragmatic şi univoc.

Simfonia a IX-a, „din Lumea Nouă” de Dvořák este un opus răsfăţat al publicului de pretutindeni, plină de melodii inspirate şi accesibile, ajunse evergreen-uri clasice. Nu în ultimul rând, rămâne şi o preferată a interpreţilor, împărţind cu generozitate ieşiri la rampă, scene lirice şi dramatice, crescendo-uri monumentale şi contraste spectaculoase – o lucrare venită mănuşă lui Horia Andreescu, care cucereşte cu aceeaşi dezinvoltură de peste patruzeci de ani, una cu atât mai încântătoare, pe măsura trecerii timpului.

Experienţa nu lasă să se întrevadă rutina, hrănindu-i în schimb bucuria cu care îşi comunică viziunea. Artistul român scoate din muzică toate latenţele energetice, activate în tempouri viguroase şi dinamici dezlănţuite. Cu destinderea dată de cunoaştere, cu gesturi foarte sugestive chiar şi pentru nespecialişti, Andreescu a transmis o siguranţă suverană şi o naturaleţe a dialogului cu orchestra, evidentă în nivelul sincronizării şi mina colocvială, care a insuflat instrumentiştilor acea senzaţie de libertate şi încredere, ideale pentru o exprimare muzicală optimă. Simfonia a sunat american sub bagheta sa – după cum o cere şi istoria.

Sunetul drept, apăsat şi ofensiv al corzilor, alămurile ferme şi strălucitoare, temperamentul angajat şi o anumită teatralitate a caracterului, de-a lungul întregii lucrări, au dat senzaţia că aveam în faţă o orchestră de peste ocean. E drept – epoca sunetului german, francez, american sau rus a apus. Globalizarea a condus la o migraţie masivă şi continuă a artiştilor, tot mai profesionalizaţi într-un regim concurenţial din ce în ce mai agresiv, astfel încât a devenit aproape imposibilă diferenţierea şcolilor.

Se cântă atât de bine, adică solid şi impecabil, încât ar putea părea că obiecţiile de gust sunt mofturi. Cineva spunea că Filarmonica din Berlin a sunat săptămâna trecută „ca un CD”. Cred că aceasta este definiţia cea mai nimerită a standardului de interpretare demonstrat şi de Orchestra „Konzerthaus” la Festivalul „Enescu”.