Lirismul din muzica lui Dmitri Şostakovici

Trioul Altenberg va interpreta, sâmbătă, de la ora 11.00, în cadrul programului „Muzica secolului al XXI-lea“, lucrări de Şostakovici, Enescu şi Ravel.

Articol realizat de Mioara Bâscă

Dmitri Şostakovici avea doar 16 ani când a fost trimis să-şi refacă sănătatea în Crimeea, la Gaspra. Acolo a întâlnit-o pe Tatiana I. Glivenko, o tânără de 16 ani de care s-a îndrăgostit. Ei îi dedică primul său trio, intitulat Poem, scris în august 1923. Mai târziu, compozitorul avea să definească acest opus, Trio nr. 1 în Do minor pentru vioară, violoncel şi pian, op. 8 (1923), „o mare de lirism, cu o bună evoluţie şi linii melodice rafinate“.

Prima audiţie a Trio-ului a avut loc la Cinematograful „Arlechinul“ din Petrograd (25.10.923) şi a fost prezentat pe scena Conservatorului din Sankt Petersburg în 19 decembrie acelaşi an, fiind interpretat de Veniamin Sher – vioară, Grigori Pekken – violoncel şi Dmitri Şostakovici – pian.

Trioul este scris într-o singură parte, în formă de sonată, dar are clar demarcate secţiuni analoage celor patru părţi tradiţionale. Învolburarea sentimentelor, avântul tinereţii îşi găsesc aici expresia muzicală, fiind, fără îndoială, opera cea mai romantică pe care a compus-o Şostakovici.

După Andante-le iniţial urmează nu mai puţin de 16 schimbări de tempo şi caracter muzical, între care se disting Allegro-ul la măsura 61 care joacă rolul unui scherzo, în timp ce Andante-le început în măsura 102 este ca o parte lentă, urmată de o secţiune cu tempo-uri alerte.

În acest Trio, Şostakovici a demonstrat o concepţie unitară şi o măiestrie în scriitură uimitoare pentru vârsta sa. Armonia îndrăzneaţă, folosirea amplă a disonanţelor, comutarea rapidă între stări de spirit diferite pe care le foloseşte în cele din urmă ca să amestece tragedia şi comedia sunt câteva dintre elementele care vor forma amprenta inconfundabilă a stilului său personal.

Ravel şi-a dedicat Trio-ul profesorului său André Gédalge. Prima audiţie a avut loc la Paris, pe 28 ianuarie 1915. Ravel foloseşte efecte coloristice: triluri, armonii, arpegii

George Enescu. Salvat din dragoste de muzică – aşa se poate spune despre Trio-ul în La minor –,căci numai datorită talentului şi abnegaţiei compozitorului Pascal Bentoiu, care l-a transcris şi editat în 1997, acest opus a fost repus în circuitul muzical universal. Izbucnirea războiului, refugiul în Moldova, aglomerarea altor obligaţii pot fi cauzele rătăcirii acestei partituri regăsite după 40 de ani şi tipărite după 85 de ani!

Prima parte a Trio-ul, Allegro moderato, se deschide cu o temă amplă, copleşitoare melodic, marcată con slancio (cu impuls). Liniile melodice ale instrumentelor cu coarde se desfăşoară peste cea a pianului, de cele mai multe ori în duet. Muzica are o distinctă tentă pastoral-folclorică, străbătută în acelaşi timp de o inconfundabilă bogăţie wagneriană.

Partea a doua, Allegretto moderato, este o temă cu variaţiuni contrastante, ce reflectă stilul imprevizibil al muzicii lui Enescu. O temă sumbră, aproape funebră la pian, atrage atenţia înainte ca Presto să introducă un tip foarte dinamic de muzică, evocând aspecte de dans. Violoncelistul apare ca solist pentru secţiunea Allegro piacevole, care se transformă într-o Siciliană.

Partea a treia, Andante - Vivace amabile, are o „introducere sumbră“, urmată de o secţiune alertă, un „final jubilant“. Finalul impetuos pare a fi în total dezacord cu mişcările anterioare.

Influenţa impresioniştilor francezi este evidentă în nuanţele transparente ale sunetului şi în schimbările ritmice subtile, mai ales în mişcarea de început bazată pe delicateţe şi rafinament. Pe parcursul acestui opus, compozitorul pune în valoare, cu măiestrie, interacţiunea dintre instrumentele implicate.

Trio-ul lui Ravel

Maurice Ravel a compus, în vara lui 1914, unicul său Trio pentru pian, vioară şi violoncel, sub presiunea războiului şi a hotărârii sale de a se înrola voluntar. Lucrarea este dedicată profesorului său de contrapunct, André Gédalge. Prima audiţie a avut loc la Paris, pe 28 ianuarie 1915, cu Alfredo Casella la pian, Gabriel Willaume la vioară şi Louis Feuillard la violoncel.

Considerat una dintre capodoperele de gen ale secolului al XX-lea, Trio-ul are o arhitectură concepută în formă mare de sonată în patru părţi, caracteristică tradiţiei clasic-romantice, în care prima şi ultima (la rândul lor în forma de sonată) flanchează un scherzo şi o parte lentă. Bogăţia armonică, inovaţiile melodice, diversitatea ritmică, explorarea posibilităţilor timbrale ale instrumentelor implicate sunt doar câteva dintre elementele care definesc trăsătura inconfundabilă a stilului ravelian.

Soluţia armonizării celor trei instrumente într-un tot unitar Ravel o găseşte în abordarea orchestrală, exploatând limitele fiecăruia şi concepând texturi sonore neobişnuit de bogate în efecte coloristice: triluri, tremolo-uri, armonii, glissando-uri, arpegii.

Melodic, ritmic şi metric, temele primei părţi Modéré sunt inspirate din folclorul basc atât de bine cunoscut de Ravel. Tema principală este adusă de pian înainte ca vocile instrumentelor cu coarde 

să-şi adauge vibrato-ul înflăcărat. Temele muzicale se pliază pe o formă de sonată, dar jocul armonic nu respectă uzanţa clasică a modulaţiilor, ci poartă amprenta inconfundabilă a lui Ravel. Originalitatea schimbărilor ce apar în liniile melodice juxtapuse peste cele ritmice caracterizează stilul său.

Într-o formă tradiţională de scherzo cu trio, partea a doua, Pantoum. Assez vif, debutează cu o temă strălucitoare binară la pian ce primeşte replica instrumentelor de coarde cu o temă ternară. 

Ravel foloseşte suprapunerile metrice, aici biritmia, pentru a anima caracterul de dans, de mişcare.

Passacaille: Très large este un tribut adus formei preclasice omonime. Pe o structură caracteristică de opt măsuri, într-o mişcare lentă, tema pasacaliei derivă din tema părţii anterioare. Repetările tradiţionale creează o tensiune dramatică remarcabilă. Ravel modifică şi îmbogăţeşte tema, ambianţa armonică, introduce o nouă temă şi astfel construieşte punctul culminant al lucrării. Jocul metric, cu alternaţe de măsuri diferite, este prezent şi în partea a patra Final. Animé.

Plin de pasiune, discursul muzical este structurat într-o formă de sonată, liber adoptată de Ravel. Este o explozie de virtuozitate, într-o metrică de cinci timpi caracteristică dansului basc, în care se aud ecouri din muzica părţilor anterioare.