Lieduri de Wagner şi „Patetica“ de Ceaikovski

Marţi seara, la Sala Mare a Palatului, Orchestra Simfonică din Viena este dirijată de Semyon Bychkov. Solistă - soprana Elisabeth Kulman

Un text de Ligia Ardelean

Richard Wagner (1813-1883) a respins vehement canoanele operei tradiţionale creând drama muzicală, cu implicaţii majore în epocă şi ulterior. „Olandezul zburător“, „Tannhäuser“, „Lohengrin“, Tetralogia „Inelul nibelungului“, „Tristan şi Isolda“, „Maeştrii cântăreţi din Nürnberg“, „Parsifal“ (pentru a cita doar lucrările wagneriene din repertoriul curent al teatrelor lumii), sunt compuse toate pe libret propriu, nu au numere închise – discursul sonor desfăşurându-se neîntrerupt pe parcursul unui act, într-o „melodie infinită“ –, orchestra nu acompaniază glasul uman ci comentează, implicată profund în acţiune, având adesea mai multă substanţă muzicală şi simbolistică a expresiei decât partitura vocală (care nu mai pune la încercare virtuozitatea ci rezistenţa şi penetranţa sonoră a cântăreţilor), leitmotivele sunt folosite intens, sistematic, cu genială ingeniozitate, cromatismele din ce în ce mai abundente în armonie zdruncină sistemul tonal.

Wesendonck Lieder şi Siegfried Idyll sunt singurele lucrări wagneriene reprezentative în afara celor scenice. Ciclul de lieduri a fost compus în 1857-1858 pe versurile Mathildei Wesendonck, iubita şi muza lui Wagner din timpul exilului elveţian, când lucra la „Tristan şi Isolda“. Strâns legate de muzica tristanescă, numite chiar de compozitor „studii pentru Tristan şi Isolda“, sunt liedurile Träume (din care s-a născut duetul de dragoste) şi Im Treibhaus (anticipând preludiul la actul al III-lea). Wagner a scris Wesendonck Lieder pentru voce feminină şi pian, orchestraţia consacrată aparţinând unui discipol al său, dirijorul Felix Mottl.

Der Engel/Îngerul deschide ciclul cu imaginea celui coborât „pe aripi strălucitoare“ să conducă sufletul „departe de orice lovitură, ocrotit acum de cer.

Stehe still/Stai liniştit se adresează timpului cerându-i o clipă de răgaz; când „ochiul soarbe extaz din ochi, sufletul se cufundă cu totul în suflet, fiinţa se regăseşte pe sine în fiinţă.

Im Treibhaus/În seră descrie metaforic suferinţa dezrădăcinării.

Schmerzen/Durere este ceea ce urmează după desfătare precum moartea după viaţă; nu poţi fi decât recunoscător Naturii că ţi-a hărăzit-o.

Träume/Visuri încheie ciclul cu o odă a reveriei, cerească încântare înaintea somnului etern.

Premoniţie a propriului sfârşit

Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893) ar putea fi considerat un Mozart al romantismului pentru că, asemenea lui Wolfgang Amadeus, a compus capodopere în mai toate genurile muzicale ale epocii sale (simfoniile „Manfred“ şi „Patetica“, Serenada pentru orchestră de coarde, Concertul nr.1 pentru pian, Concertul pentru vioară, Variaţiunile pe o temă rococo, Suita „Mozartiana“, Uvertura 1812, operele „Evgheni Oneghin“ şi „Dama de Pică“, baletele „Lacul lebedelor“ şi „Spărgătorul de nuci“, cvartetele pentru coarde, miniaturile vocale, piesele pentru pian etc., etc.), precum şi pentru echilibrul dintre profunzimea expresiei şi accesibilitatea limbajului, care i-a asigurat perenitatea şi larga popularitate. Distanţându-se de estetica „şcolilor naţionale“, Ceaikovski nu şi-a propus să redea „specificul“ rusesc pentru a-şi afirma originalitatea în plan universal; a reuşit aceasta în mod natural, exprimându-se pe sine.

Simfonia „Patetică“ – numită astfel doar după moartea compozitorului – este cântecul său de lebădă, lucrarea pe care a considerat-o cea mai bună şi mai sinceră din tot ce a creat. Pare a fi confesiv-autobiografică, dar despre conţinutul ei programatic a declarat doar că „este imposibil de exprimat în cuvinte“. A dirijat-o el însuşi la prima audiţie – Petersburg, 28 octombrie 1893 – în faţa unui public cam reticent, cu doar nouă zile înainte de tragicul, prematurul său sfârşit.

Partea I, Adagio-Allegro non troppo, în formă de sonată bitematică, este dominată de tristeţe uşor îndulcită printr-o tentă sentimentală. Partea a II-a, Allegro con grazia, pare un vals şchiop datorită ritmului atipic (5/4 în loc de 3/4 sau 6/8), neîntâlnit până atunci în muzica clasică. Partea a III-a, Allegro molto vivace, este un scherzo-marş foarte energic având, după expresia autorului, „ceva malefic“; poate părea un fals final, apoteotic, răsplătit uneori de public cu neavenite aplauze. (Aviz celor grăbiţi!!!)  Adevăratul final este adus de Partea a IV-a, Adagio lamentoso-Andante care se desfăşoară în atmosfera primei părţi. „Începe cu un strigăt şi se sfârşeşte cu un geamăt“ – observa Arnold Schönberg despre acest final cu totul surprinzător în epocă, dar şi în creaţia lui Ceaikovski. „Patetica“ este singura între simfoniile sale pe care o încheie în tonalitate minoră, premoniţie – poate – a propriului sfârşit.