Interviu Serge Ioan Celebidachi, despre relația cu marele dirijor și colaborarea cu John Malkovich: „Tata a recreat universul românesc. A fost eroul meu“

Marele dirijor Sergiu Celibidache nu i-a spus niciodată cât de dor îi era de România, dar dorul trăia în fiecare detaliu al casei lor de lângă Paris – în lemnul lucrat ca-n copilăria de la Iași, în muzica ce nu se oprea niciodată, în felul în care lumina cădea pe fotografii vechi.

Într-o lume în care visurile mari par adesea imposibile, regizorul Serge Ioan Celebidachi (57 de ani) a ales să creadă în al său până la capăt – chiar dacă a durat o viață. „Cravata galbenă“, cel mai nou film al său, inspirat din viața tatălui său, legendarul dirijor Sergiu Celibidache, nu este doar o biografie, ci o odisee despre curaj, identitate și libertatea de a-ți urma drumul, indiferent de greutăți. După o viață de visare și de muncă, proiectul a prins viață integral în România, cu o echipă de peste 300 de profesioniști și fonduri 100% românești – o dovadă că marile povești pot fi spuse și de aici, de acasă.

Cu o distribuție impresionantă – John Malkovich, Sean Bean, Ben Schnetzer, Miranda Richardson, Kate Phillips –, filmul îmbină rigoarea artistică occidentală cu sensibilitatea est-europeană, transformând România în platoul unei povești universale despre vis, familie și sacrificiu. Deși acțiunea se desfășoară în Germania, Italia și America, fiecare cadru a fost filmat pe teritoriul românesc, într-un exercițiu de imaginație și iubire pentru țară.

În interviul acordat pentru „Weekend Adevărul“, Serge Ioan Celebidachi vorbește despre destin, moștenire și curajul de a refuza compromisurile. Povestește cum și-a regăsit scenariul uitat într-un sertar, cum a fost convins de soția sa, Adela, că „imposibilul e doar o provocare“, și de ce „Cravata galbenă“ este, dincolo de un film biografic, o lecție de viață despre perseverență și bunătate. Pentru că, spune el, „chiar dacă e război, chiar dacă e sfârșitul lumii, tot există speranță – și bunătatea va fi întotdeauna câștigătoare“. Filmul „Cravata galbenă“ poate fi văzut în cinematografele din toată țara.

„Weekend Adevărul“: De ce ai ales să faci acest film în România?

Serge Celebidachi: Am dorit să fie un film foarte mare, însă am înțeles de la început că era nevoie de un buget extrem de ridicat. În Europa e dificil și atunci m-am dus în Statele Unite ale Americii. Începutul părea să fie interesant, dar am realizat foarte repede că pierdeam controlul asupra proiectului meu care ar fi devenit un fel de amestec periculos, fără esență. M-am retras din colaborarea de acolo și am pus scenariul în sertar. Mi-am zis că poate o să vină un timp mai potrivit. Am revenit în România, m-am căsătorit cu Adela, am făcut filmul „Octav“ pentru care Adela a găsit banii pentru producție. Apoi, ea a găsit scenariul care aștepta în sertar și mi-a zis: „De ce nu facem filmul, aici, în România?“. Eu nu credeam că este posibil, știind și situația din România, pentru că este un film cu un buget enorm. Dar ea a insistat. Dacă îi spui Adelei că ceva nu este posibil, pentru ea chiar este o motivație în plus să dovedească că se poate. Îi sunt dator o viață.

Când s-a născut în mintea și în sufletul tău acest film?

Tatăl meu îmi povestea despre Iași, despre copilărie, adolecență, plecarea la Berlin – pentru mine totul era un roman extraordinar și am știut că poate să fie un film unic. Încet, încet, am început să notez, să scriu. Cu timpul, am înțeles că trebuie să fiu pregătit pentru momentul când voi avea acest privilegiu. Știam că este vorba de un film mare, enorm, frumos, cu o responsabilitate la fel de mare. Filmul a fost în mine întotdeauna, dar nu știam dacă va fi posibil sau nu. Mie nu-mi place să forțez destinul, mai ales cu filmul acesta, care nu putea să fie făcut cu un buget restrâns – de la început mi-am zis „ori ne aruncăm și-l facem cum trebuie, sau nu-l facem deloc“, dar proiectul a fost în mine de la 8 ani, când tata îmi făcea baie și îmi povestea despre copilăria lui. Și a rămas în mine extrem de vivant, extrem de real.

El a știut că vrei să faci un astfel de film?

Nu, n-a știut deloc. A știut despre documentar, „Grădina lui Celebidachi“. A văzut niște secvențe din film și era foarte preocupat de cadrul foarte lung cu el. Tata era foarte îngrijorat să nu intrăm prea mult în context privat. La el, totul era doar despre muzică. Era foarte pudic ca persoană.

Filmul acesta a fost proiectul tău de suflet, însă el este o poveste universală, care poate aparține lumii – ca model de viață, ca exemplu de artist...

Da, povestea lui este o odisee, ceva extraordinar. Am avut o mare provocare pentru că trebuia să facem un film de două ore, să respectăm și spectatorul, însă povestea lui este de Hollywood. Știam ce privilegiu este că am o poveste așa de frumoasă care nu poate să rămână într-un sertar. Este o poveste extraordinară pentru România, despre un român plecat din Iași. Dar este o poveste pentru orice om, despre dreptul de a visa și de a-ți îndeplini visul. Sergiu Celibidache a plătit pentru a-și urma visul: a sacrificat relația cu tatăl său, cu familia, cu țară adorată. Și ce a făcut? A mers pe drumul său, după visul său.

Malkovich, intersecția dintre Hollywood și România

John Malkovich a fost de la început alegerea ta pentru rolul lui Sergiu Celibidache?

Era clar că aveam nevoie de un om cu o mare cultură, cu credibilitate, deja respectat în cultură, dar și cu stropul de nebunie, când totul poate să explodeze în două secunde, pentru că ai spus ceva greșit. Dacă o lumină nu e bine pusă, totul devine o scenă de groază super înspăimântătoare. Tata era exact așa: exploda extrem de rapid, era impetuos, iar la John imprevizibilitatea asta m-a fascinat, pe lângă faptul că este un intelectual. Asta mi-a părut că ne apropie foarte mult de tatăl meu, acolo, în personalitatea lui. Bineînțeles că împreună am explorat adâncimile tatălui meu și am avut o colaborare foarte fructuoasă, dar la mijloc era partea asta a lui, de imprevizibil, care m-a fascinat cel mai mult.

Mulți se întreabă de ce pentru acest rol nu a fost ales Marcel Iureș. Cumva firească întrebarea, pornind de la faptul că el a fost protagonistul filmului „Octav“, pe care l-ai regizat.

Am avut o relație extraordinară, o experiență extrem de bogată cu Marcel Iureș la „Octav“. Dar pentru „Cravata galbenă“ am pornit de la ideea de a călători în toată lumea. Să arătăm o parte frumoasă din România și cu o distribuție internațională. Mi se pare foarte important să fii validat de Hollywood, să vedem numele mari de acolo jucând roluri într-o producție românească. Ne-am gândit la partea de distribuție internațională. Nu a fost o alegere, a fost o obligație să facem un film de amploare.

Cum l-ai descoperit pe Sergiu Celibidache în mintea lui John Malkovich?

Foarte frumos, riguros și perfecționist. Și mi-a plăcut foarte mult și partea asta a lui, ca om extrem de dulce, cum era și tata. Când John a pus prima dată peruca, am fost uimit pentru că am simțit că ne apropiem foarte mult de tata, de modul cum gândea, cum se mișca.

Testul ADN pe care l-a făcut Malkovich a fost determinat cumva de această întâlnire cu Sergiu Celibidache?

El a fost curios, dar nu m-am bazat pe asta. A fost foarte interesant, a fost o minune pentru noi, dar nu a fost calculată.

Sub greutatea numelui

„Nu ești un oarecare, ești un Celibidache“, spunea Demostene Celibidache, tatăl marelui dirijor Sergiu Celibidache. Ce înseamnă să fii un Celibidache?

Eu nu prea știu. Ce știu este că bunicul era foarte mândru de familie, de faptul că a făcut o carieră politică și s-a așteptat ca și Sergiu să continue. Ce am moștenit eu este altceva și nu este foarte definit pentru mine. Eu am procedat exact invers cu copiii mei. N-am pus presiune deloc. Le-am vorbit de tatăl meu, de părinți, de educație, de principiile din familia noastră, dar fără să creez o așteptare. Am conștientizat că s-ar putea să fie periculos să vorbim despre ce înseamnă să fii un Celibidache. Nu am pus așa problema. Am evitat.

Cât de mult ți-a marcat viața numele Celibidache?

Numele era enorm, l-am conștientizat foarte repede. Eram îndrăgostit de muzică și cântam la pian. Aveam niște gânduri să compun, dar am realizat că dacă nu plec din muzică, n-am să reușesc absolut nimic – deja exista comparația inevitabilă cu tata. N-aveam cum să mă definesc și să găsesc propriul meu drum. Eram fascinat de imagine, așa că asta am ales.

Cel mai de preț secret: dorul de țară

Cum a fost Sergiu Celibidache ca tată?

A fost cel mai bun tată din lume, am avut un privilegiu să văd un om așa de generos cu oricine, generos cu viața și așa de adevărat, așa de real, așa de concret și cu o inimă fără sfârșit. Însă trebuia să fiu atent, să nu greșesc, dar puteam să vorbim absolut tot. Era cel mai bun prieten, era confidentul meu. A fost eroul meu. Eram în dialog cu el constant. Chiar dacă era în turnee, era foarte aproape de mine.

Ți-a povestit ceva de-a lungul timpului despre bunicul tău?

Nu foarte mult. Era foarte pudic, nu vorbea foarte mult despre sentimentele lui referitor la bunicul. Nu mi-a spus niciodată nici cât de dor îi era de țară.

N-a spus?

Niciodată. Și nici n-am înțeles până când a ajuns la noi Radu Macovei, vărul meu. Noi stăm la 100 de kilometri sud de Paris, iar când a ajuns la noi și a văzut casa, a spus că este replica unei case românești: de la acoperiș, lemnul care era lucrat, ca pe vremuri, în România, până la interior. Pentru mine era casa familiei și nu m-am gândit cât de românesc era totul acolo. Tata a recreat universul românesc și n-am înțeles asta până când cineva nu mi-a arătat-o. Dar niciodată nu a spus cât de dor îi este de țară.

„Bunătatea va fi întotdeauna câștigătoare“

Ce crezi că ar spune ilustrul tău tată dacă ar vedea filmul pe care l-ai făcut?

Nu știu. Poate ar fi jenat, pentru că e un film despre el, spunând că sunt alte lucruri mult mai interesante decât viața lui, poate că l-am romantizat, că l-am făcut prea emoțional, că am exagerat niște lucruri. Speranța mea este că ar spune: „Știi ce, este bine făcut. Dar nu știu dacă sunt eu acolo“, cu scepticismul lui de rigoare și reținerile lui clasice, nu știu.

Cu ce mesaj ai vrea să rămână spectatorii după ce văd „Cravata galbenă“?

Este posibil să visăm și să ne împlinim visurile. Nu contează de unde pornim. Orice român, orice om de pe planeta asta poate să facă orice. Ceea ce ai în inimă, să faci cu entuziasm, adevăr, energie și suflet, la maximum, chiar dacă e război mondial, chiar dacă e sfârșitul lumii, tot există speranța. Trebuie să știe că bunătatea va fi întotdeauna câștigătoare, un lucru foarte important, mai ales acum, într-o societate așa de complicată, așa de divizată. Să crezi că poți și tu, cu ce ai în tine, să faci ceva, să construiești și tu o parte frumoasă a lumii și că împreună n-avem nicio limită.