CRONICĂ „Monştri.“ sau cum înveţi să respiri într-o societate sufocantă

„Monştri.“, debutul în lungmetraj al regizorului Marius Olteanu, este unul dintre cele mai bune, mai dureroase şi mai profunde filme româneşti. Deşi prezintă povestea de dragoste a doi oameni, filmul este despre noi toţi, despre cum societatea strâmbă în care trăim are puterea de a ne deforma propria viaţă, ceea ce ne face infinit de nefericiţi. Filmul, care a avut premiera la Berlin, intră în cinematografele din România pe 27 septembrie.

În „Monştri.“ ni se derulează 24 de ore din viaţa a doi tineri căsătoriţi din Bucureşti, Dana şi Andrei, personaje interpretate cu o deosebită grijă şi delicateţe şi cu o sensibilitate zdrobitoare de Judith State şi Cristian Popa.

Dana şi Andrei sunt doi oameni atât de fragili încât pe tot parcursul filmului eşti inevitabil însoţit de senzaţia că din clipă în clipă vor ceda şi întreaga lume se va prăbuşi peste ei.

„Ideea e să continui să respiri“, spune Dana în timp ce trage dintr-o ţigară, prima după mulţi ani. „Respiră“, îi spune şi Andrei la un moment dat. Şi asta fac ambii până la final. Continuă să respire, simţindu-se sufocaţi într-o relaţie despre care ştiu amândoi că nu mai poate fi salvată, oricât de mult şi-ar dori, şi într-o lume care îi acceptă şi îi înţelege doar împreună, niciodată separat.

Povestea este împărţită în trei capitole, iar tehnica de filmare este o metaforă puternică prin care sunt accentuate angoasa şi disperarea personajelor, sentimente care reuşesc să treacă dincolo de ecran şi să sufoce spectatorul.

Primele două părţi sunt văzute din perspectiva fiecărui personaj şi sunt filmate într-un cadru intim, strâns, format 1:1, care obligă la empatie. Durerea fiecăruia este atât de puternică şi atât de bine surprinsă încât te face să te simţi neputincios, să-ţi doreşti să intri în ecran şi să le spui că totul va fi bine. Pentru că un mare plus al acestui film este echilibrul fragil, dar perfect găsit de Marius Olteanu între cele două personaje, un echilibru care nu te împinge să iei partea vreunuia, să găseşti un vinovat şi o victimă, ci mai degrabă îţi anihilează orice tentaţie de a judeca şi te face în schimb să simţi compasiune şi, pe alocuri, chiar vinovăţie.

A treia parte îi aduce în sfârşit împreună pe cei doi, îmbrăţişaţi şi tăcuţi, moment în care cadrul se lărgeşte şi apare pe ecran titlul filmului – „Monştri.“, o scenă a cărei încărcătură emoţională te izbeşte ca o lovitură în plex. Monştri. este eticheta pe care societatea o pune fără echivoc celor care nu se încadrează în norme, celor care nu se potrivesc într-un puzzle predefinit. Pentru că da, iubirea nu naşte monştri, dar societatea da. 

„Te iubesc şi vreau să fiu aşa cum trebuie pentru tine“, îi spune Andrei partenerei sale cu sinceritate, dar fără speranţă. Pentru că acest trebuie nu-i aparţine, ci este proiectat de ceilalţi, iar el îşi doreşte să aparţină, să se încadreze în scenariul ideal, dar ştie în adâncul sufletului că este imposibil

Una dintre cele mai puternice scene este de o simplitate care atârnă greu: Dana şi Andrei dansează pe melodia lor, fără a-şi spune prea multe cuvinte. Deşi relaţia lor se năruie şi simt sfârşitul aproape, în acel moment nimic nu mai contează, sunt doar ei doi, suspendaţi în timp şi spaţiu. Inclusiv piesa este foarte bine aleasă  – „Fireworks“, de la First Aid Kit –, cu versuri sugestive ca „Why do I do this to myself every time?“. Şi, inevitabil, te face să te întrebi: chiar, de ce? De ce uneori facem lucruri împotriva fericirii noastre?

Finalul vine brusc, neaşteptat şi este teribil de trist. Împreună, dar totuşi atât de singuri. Sfârşitul te lasă suspendat, cu o mulţime de întrebări şi nicio certitudine. Acest film rămâne cu tine mult timp după generic, te consumă şi te macină. E posibil să te surprinzi apoi mergând pe stradă şi întrebându-te cum e posibil ca doi oameni care se iubesc atât de mult să fie în acelaşi timp atât de nepotriviţi unul pentru celălalt? Câţi dintre noi ar fi dispuşi să renunţe la propria fericire de dragul celuilalt? Cât timp poţi suporta durerea de a sta lângă un om care nu te poate iubi aşa cum îţi doreşti? Cum trăieşti cu sentimentul că răneşti fără să vrei singurul om care te iubeşte necondiţionat şi care are puterea să renunţe la el şi să te accepte aşa cum eşti? 

În final, „Monştri“ nu sunt altceva decât nişte oameni judecaţi, neînţeleşi şi respinşi fără drept de apel de cei din jur. „Monştri.“ este o poveste scrisă cu mult curaj şi subtilitate, incredibil de frumos şi sincer prezentată, cu o atenţie deosebită faţă de detalii, de la cele mai minore gesturi ale personajelor până la imagini şi sunet. „Monştri.“ este despre iubire, fragilitate, forţă, îndoieli şi renunţare la sine, dar şi despre prejudecăţi şi o societate prea ermetic închisă în care nu-ţi rămâne decât să continui să respiri.