Când fotbalul devine religie
0Un profund film „lejer“, de la maestrul cinemaului social. „În căutarea lui Eric“, în regia lui Ken Loach, se constituie într-un adevărat studiu al Angliei multirasiale.
După ce l-am văzut, pe o stradă din Berlin, pe regizorul Thomas Vinterberg, cool & hip & zgomotos, radiind bunăstare şi importanţă, m-am gândit că e ceva de-a dreptul ipocrit şi necinstit în legătură cu regizorii consacraţi care fac filme despre sărăntoci şi declasaţi. Ultima peliculă a danezului, „Submarino", e, din nou, o felie putregăită şi întunecată de realism social, cu protagonişti urâţi, veştejiţi, repulsivi.
Ca şi în cazul altor autori care au ajuns la un statut social superior, Vinterberg are o viziune puternic distorsionată fie de vina burgheză, fie de prezumţia, greşită, că toţi cei care trăiesc precar sunt profund nefericiţi. Că sărăcia presupune neapărat dezolare. Ken Loach gets it. Într-o filmografie aproape ireproşabilă, n-a făcut niciodată greşeala de a privi cu condescendenţă lumpenii. I-a văzut ca pe fiinţe complexe, şi nu ca pe nişte decăzuţi patetici.
Cineastul a infuzat cinematograful social cu o doză enormă de empatie şi de înţelegere, iar "Looking for Eric" contează ca unul dintre cele mai lejere şi mai afectuoase filme ale sale.
Eric Cantona, consilier pentru un poştaş
Eric este un poştaş de vârstă mijlocie a cărui viaţă a deraiat complet. Tarat de probleme psihice şi familiale, el e nevoit să crească singur doi adolescenţi în derivă, moşteniţi de la a doua soţie (unul alb şi celălalt mulatru), care preferă să se uite la youtube sau la filme porno şi să fumeze iarbă, în loc să meargă la şcoală.
Religia lui e fotbalul, biserica - Manchester United şi profetul - marele Eric Cantona, jucător genial de fotbal şi filosof de ocazie. Eric e încă marcat de faptul că, acum 30 de ani, cuprins de panică, şi-a abandonat prima soţie şi pe copilul lor. E un om gentil, inadaptat, fragil. Lucrurile se complică cu o mică doză de miracol, când însuşi zeul Cantona se materializează în dormitorul lui şi începe să-l consilieze existenţial. Ceea ce urmează e un soi de "ieşire din abis with a little help from your friends & idols".
Nu-mi vine în minte alt film recent care să fi fost la fel de "feelgood" fără să trădeze adevărul uman, la fel de cald, de tandru-amuzant, de bogat în caracterizări. Niciunul dintre personaje nu e schematic, iar cele secundare sunt instant credibile şi îmbrăţişabile - fie că e vorba de deliciosul Meatball, un suporter benevolent şi sufletist, obsedat de cărţi self help (scena colectivă de "terapie" e absolut minunată), fie de duioasa şi de vibranta nevastă abandonată, fie de cei doi adolescenţi, dizgraţiaţi, dar, totuşi, fii iubitori.
Dincolo de comedie, şade un fin şi profund studiu al Angliei multirasiale, unde valorile tradiţionale sunt complet pulverizate, începând cu structura familială. Au rămas puţine lucruri pe care să poţi conta din simplitatea demodată, rock'n'roll, de odinioară, în afară de berea ieftină, de o pereche de pantofi albaştri de velur, de forţa unificatoare a fotbalului şi de câteva inimi bune.