CRONICĂ Maraton cu „rezonanţe enesciene“
0În cadrul Festivalului „George Enescu“, Radiodifuziunea română a găzduit duminică un maraton cameral, adunând laolaltă o serie de creaţii, începând cu lucrări de tinereţe de Enescu, până la creaţia muzicală recentă.
Cronică scrisă de Veronica Gaspar
Structurat pe trei grupe (Solişti, Nuova Musica Consonante şi Instrumente şi mediu electronic), maratonul a prilejuit defilarea mai puţin obişnuită a unei varietăţi de formaţii şi combinaţii muzicale incluzând şi solişti de nivelul cel mai înalt, ca Georgeta Stoleriu şi Vlad Dimulescu.
Programul descumpăneşte prin multitudinea ariilor pe care încearcă să le acopere încă din titlu: şi rezonanţe enesciene şi maraton cameral şi „in memoriam“, precum şi un număr de instituţii americane enumerate. Pornind de la nevoia de precizări din titlu, cred că nu ar fi stricat ca detalierea să fie dusă până la capăt printr-un adaos de informare – cel puţin în ce priveşte compozitorii şi interpreţii ultimelor două secţiuni din program. Desfăşurarea propriu-zisă a concertului însă a avut fluenţă şi puncte de interes notabile, iar ultimele două secţiuni – datorate ca organizare, creaţie şi interpretare artistului Şerban Nichifor – au prezentat cele două faţete ale post-modernismului muzical: inovaţia tehnologică şi reapropierea de rezonanţa naturală prin Nuova Musica Consonante.
Mă voi referi însă la partea denumită „soliştii“ – de fapt cea căreia, în opinia mea, i se potrivea cel mai bine numele de „Rezonanţe enesciene”, nu doar prin prezenţa unor lucrări ale compozitorului, ci şi prin evantaiul stilistic oferit de creaţia românească prezentată în evoluţia sa timp de mai mult de un veac. Concertul a debutat sub semnul unei calităţi profesionale majore prin interpretarea oferită de pianistul Vlad Dimulescu Sonatei I în fa diez minor, op. 24, de George Enescu şi Piesei a III-a de Concert de Constantin Silvestri. Dacă interpretarea lui Vlad Dimulescu a Sonatei de Enescu era deja cunoscută din concerte anterioare şi păstrată într-o imprimare semnificativă, lucrarea lui Constantin Silvestri, cel atât de puţin preţuit astăzi de către noi chiar şi în an aniversar, a confirmat un pianist de mare calitate dublând talentul său bine cunoscut de un gest de valoare culturală.
În continuare, Marea Doamnă a scenei lirice româneşti, soprana Georgeta Stoleriu, a menţinut ştacheta intelectuală la acelaşi nivel electrizant, nedezminţind una dintre cele mai semnificative cariere de solist vocal din ţara noastră. Alături de domnia-sa a evoluat şi o violonistă de înalt profesionalism, cu o plasticitate sonoră remarcabilă, Corina Bololoi.
Calităţile ultimelor două soliste au fost puse în valoare de acompaniamentul excelent realizat de Fausta Dimulescu care a ştiut să fie la înălţimea cerinţelor de culoare sonoră, subtilitate intelectuală, varietate, umor sau dramatism din cele şapte piese în care a evoluat. Ca varietate şi nivel al interpretării, această primă parte a programului este un model pentru o stagiune permanentă, experimentală care desigur ar trebui să aibă solişti la fel de valoroşi ca cei menţionaţi.