Constantin Flondor, pictor: „Simţeam corespondenţe între tuşa pensulei şi clapele clavecinului“

Vernisajul expoziţiei „Loc şi vis“, semnată de pictorul Constantin Flondor (78 de ani), a avut loc pe 9 septembrie, de la ora 19.00, la Galeria Galateca, şi va putea fi vizitată până pe 10 octombrie. Evenimentul este organizat de Contemporanii, cu sprijinul Institutului Cultural Român (ICR).

Artistul plastic Constantin Flondor a povestit despre cum poate muzica simfonică să hrănească munca de atelier

Vă mai amintiţi când a avut loc „întâlnirea“ cu primele lucrări ale lui George Enescu?

Apropierea mea de Enescu a început cu lucrările lui cele mai accesibile. Mai târziu, aveam să cunosc adâncimea şi complexitatea lui George Enescu de compozitor, interpret şi pedagog. Şansa de a fi prezent în expoziţia de pictură „Loc şi vis“ mă onorează de două ori: atât prin participarea în cadrul Festivalului prestigios, cât şi prin prilejul de a aduce un omagiu deosebitului om,  George Enescu. El face parte din triada de aur Eminescu-Enescu-Luchian, din nordul ţării moldovene. Înaintea vernisajului „Loc şi vis“, am audiat o partitură neterminată a lui Enescu, la Sala Palatului, în înterpretarea Orchestrei Simfonice din San Fracisco: Voix de la nature şi am ţinut ca în deschiderea expoziţiei mele de la Galeria Galateca să am câteva măsuri din această densă şi profundă secvenţă muzicală enesciană. 

V-a rămas în memorie vreo anecdotă legată de Enescu?

Am fost marcat de povestirea lui Arghezi privind vizita violonistului Enescu la patul de moarte al pictorului Ştefan Luchian şi de amintirile compozitorului Enescu, consemnate de Bernard Gavoty.

Aţi luat lecţii de pian. Aţi găsit vreun punct comun între muzica clasică şi pictură?

Acasă, la Cernăuţi, aveam o pianină. Am purtat-o cu noi în refugiu: la Bucureşti, Podar şi Timişoara. Tata, fără să fi avut vreo şcoală în domeniul muzicii, cânta deseori la pianină balade, fie ritmuri nostalgice, fie dansante pline de vitalitate. Aşa am crescut într-un aer unde plutea muzica şi, nu după mult timp, începusem şi eu să mă joc cu clapele de pian, imitându-l pe tata. Mai târziu, când am ajuns la liceul de arte, aş fi dorit să studiez pianul. Nu a fost să fie, decât la sfârşitul liceului, câteva luni. Fiind şi la vârsta când se înfiripă sentimentele adolescenţei, mă încumetasem, să scriu, pe note, câteva mici compoziţii: un vals, un tango. De asemenea, în casă se şi desena şi colora. Şi, în acest caz, tot prin imitaţie, începusem şi eu să fac acuarele, benzi desenate, mai precis, propria revistă. Se pare că acest fir a fost mai puternic, mai rezistent, iar la 14 ani, făcând o copie în creion după o reproducere a compoziţiei istorice a lui Nicolae Ivasiuc - pictor ucrainean din Cernăuţi, fratele bunicului dinspre mamă - s-a hotarât destinul meu: am dat admitere la Liceul de arte din Timişoara.  Pictura a devenit atunci prima opţiune. 

Obişnuiţi să ascultaţi muzică simfonică în timp ce pictaţi?

În atelierul meu, foloseam un fond sonor în timpul lucrului De pildă, „Clavecinul bine temperat“ de Bach. Simţeam corespondenţe posibile între tuşa pensulei şi clapele clavecinului. Moliciunea, murmurul unor semne picturale versus blândeţea unor ritmuri şi intensităţi ale pianului. Sau, dimpotrivă, similitudini între energia unor gesturi ale culorii cu cele ale sunetului. Dar, bineînţeles,  nu e vorba de o simplă transpunere de la sunet la culoare. Se naşte o stare, uneori o beatitudine, care poate hrăni munca de atelier. 

  La expoziţia de la Galeria Galateca.     Foto: Vlad Eftenie