Analiză Cum s-au făcut și desfăcut guverne din 1989 până în prezent: „Voința președintelui contează”

În România, guvernarea de coaliție a dus deseori la mandate ciuntite ale Executivului. Unele construcții guvernamentale au sfârșit brusc, în timp ce altele prevesteau coșmarul.

Din 1989 și până în prezent, Guvernul României a fost format dintr-o serie de construcții de coaliție, cea mai recentă având în componență PSD, PNL, USR, UDMR şi minoritățile.

Unele coalitii de guvernare nu au reușit să treacă testul timpului și să bifeze măcar un mandat întreg, fiind schimbate culorile politice, premierul sau ambele. 

Chiar ultimii ani au fost marcați de rupturi la nivel de coaliție, prima situație fiind plecarea USR din Guvernul format cu PNL și UDMR, în septembrie 2021, ca urmare a unor neînțelegeri legate de programul Anghel Saligny, destinat administrațiilor locale. Cel mai recent, după alegerile prezidențiale, PSD s-a retras formal din guvernul format, ca urmare a demisiei premierului Ciolacu.

După plecarea USR din guvern, PNL a guvernat cu PSD și cu UDMR (o perioada), fiind stabilită o rotativǎ guvernamentală. Astfel, in prima parte a rotativei, Nicolae Ciuca a fost premier, postul fiind preluat de Marcel Ciolacu. 

Ce alianțe au guvernat România 

De-a lungul timpului, România a avut mai multe guvernări de coaliție. 

Patrulaterul roșu

Prima coaliție de după 1989 a fost cea formată din PDSR (actualul PSD), PRM, PUNR și PSM, Patrulaterul roșu, după cum a fost denumită de presă la acea vreme. Cu Nicolae Văcăroiu în frunte, coaliția a luat ființă neoficial în 1992 și a funcționat până la finalul anului 1995, când s-a produs o ruptură între PRM și PDSR, deși partidele semnaseră chiar la începutul anului un protocol oficial de colaborare.

Convenția Democrată Română

Un alt exemplu este cel al Conveției Democrate Române din perioada 1996-2000, care a păstrat armonia doar timp de aproximativ un an. Pe atunci ministru al transporturilor din partea PD, Traian Băsescu a fost cel care a dat primul semnal al ruperii coaliției, demisionând din funcție și punând capăt liniștii din Executiv, în urma nemulțumirilor legate de ritmul reformei economice. Primul cabinet, condus de victor Ciorbea, a plecat prin demisie în urma amenințărilor cu moțiunea de cenzură lansateb de PD.

Reforma economică avea să producă astfel de efecte și mai târziu, în 1999, când demisionează miniștrii PNȚCD și PNL, iar în fruntea executivului era Radu Vasile. CDR s-a rupt însă în 2000, în guvernarea Mugur Isărescu.

Alianța Dreptate și Adevăr

Pe listă se mai regăsește și Alianța Dreptate și Adevăr (DA), formată din PNL, PD, UDMR și PC, care s-a rupt însă în 2007, după doar 3 ani la guvernare. La guvernare a ajuns după un rezultat apropiat de cel al PSD în alegerile parlamentare. Președintele Traian Băsescu l-a desemnat pe Călin Popescu Tăriceanu să formeze noul guvern, în ciuda protestelor PSD, care ieșișe pe locul I din scrutin. Majoritatea parlamentară a fost formată în urma ruperii PSD. Partidul Umanist Român redenumit apoi Partidul Conservator, iar apoi Partidul Puterii Umaniste (social-liberal), condus de Dan Voiculescu a fost „soluția imorală”, spunea președintele Traian Băsescu.

„Eram eu, premierul Călin Popescu Tăriceanu – încercam să găsim soluţia să avem majoritate de jumătate plus unu pentru un singur obiectiv, pe care eu l-am susţinut foarte mult: introducerea cotei unice. Simţeam că am responsabilitatea ca acest lucru să se întâmple de la 1 ianuarie şi atunci am recus la ceea ce eu am numit, după ce am văzut trecută legea şi introdusă cota unică, am numit soluţia imorală”, explica Traian Băsescu în 2008, potrivit Mediafax.

Coaliția s-a rupt însă în momentul în care premierul Călin Popescu Tăriceanu a îndepărtat PD de la guvernare, acuzându-l pe fostul președinte pe Traian Băsescu că a pus interesul propriu în fața interesului national.

Coaliția USL

PC a contribuit la eforturile de suspendare a președintelui Băsescu, iar apoi la formarea viitoarei Uniuni Social-Liberale – USL, în 2011. Uniunea Social Liberală a luat ființă în februarie 2012, prin foștii lideri Victor Ponta (PSD), Crin Antonescu (PNL) și Dan Voiculescu (președinte de onoare al PC). Ajunsă la guvernare în același an, USL s-a desființat în 2014, când PNL a ieșit de la guvernare invocând, printre altele, refuzul premierului Victor Ponta de a-l numi pe Klaus Iohannis în funcția de ministru de Interne.

Guvernul de coaliție, singura soluție

Redactorul-șef Historia Ion M. Ioniță subliniază că, în ciuda duratei scurte de viață, în România, guvernele de coaliției „au fost singura soluție”, în lipsa unui partid care să obțină jumătate plus unu în Parlament, adică majoritatea necesară susținerii în Legislativ a măsurilor propuse de Executiv. O singură excepție a fost FSN, care a avut o majoritate zdrobitoare după 1989.

„Am avut guvernări de coaliție majoritatea timpului pentru că nu e ușor ca un partid să câștige singur majoritatea, așa încât să-și asigure singur guvernarea fără să colaboreze cu alte partide, fie direct la guvernare, fie susținut din Parlament de aliați politici. Am avut toate formulele de guvernare. Stânga, dreapta, amestecate. (...)Multe dintre aceste coaliții n-au rezistat în fața alegerilor, adică s-au rupt înainte de momentul alegerilor, fie că au fost alegeri prezidențiale, fie că au fost alegerii parlamentare. (...) A depins mult de conjunctura electorală și de evoluțiile economice, pentru că am trecut și prin crize economice extrem de puternice. Dacă ne gândim la CDR, de exemplu, a avut o situație foarte dificilă când a început guvernarea, tocmai din cauza deficitelor mari bugetare”, explică Ion M. Ioniță.

Potrivit redactorului-șef Historia, un principal dezavantaj a fost că diferitele neînțelegeri din coaliții și diferențele dintre partide au lăsat adesea „impresia de haos în guvernare”.

Unul dintre factorii principali care au contribuit de-a lungul anilor la construcția coalițiilor sau la dărâmarea acestora este președintele instalat la Cotroceni, mai arată Ion. Ioniță:

„Președinții au jucat un rol important în formarea majorităților, fie că s-au declarat jucători sau nu. Indubitabil contează foarte mult rolul președinților.(...) Președintele joacă un rol important în stabilirea acestor majorități. Și în construirea lor, dar și în distrugerea lor. (...) Se explică destul de simplu prin faptul că președintele, odată ales, are o legitimitate importantă. Cea mai importantă legitimitate. Pentru că are cel mai mare număr de voturi. Și având această legitimitate, el se impune în spațiul politic. Adică voința președintelui contează.(...)

Asta se întâmplă mai ales în primii ani. Și apoi contează dacă se uzează, dacă își pierde popularitatea la guvernare sau nu. Dar cel puțin la început, cuvântul președintelui contează foarte mult. Și tocmai prin acest număr de voturi pe care îl are în spate, el este persoana cea mai importantă în spațiu politic. Chiar dacă nu e membru de partid conform Constituției, dar poate crea majorități. Inclusiv prin faptul că el cheamă partidele la consultare. Poate convinge partidele să facă parte dintr-o guvernare. Cum, de asemenea, am văzut destrămarea coaliței PNL-USRPLUS, tot așa, președintele a contribuit atunci la constituirea unei alte majorități. Deci este un jucător important”.

De altfel, redactorul-șef Historia punctează că o colaborare între guvern și președinte este favorabilă „pentru coerența guvernării, pentru că ambele instituții sunt forme ale puterii executive. În România puterea executivă are doi poli, președintele și guvernul”.