Regândirea sistemului energetic în contextul aderării
0Mircea Coşea
Înainte de 1990 nu era deloc dificilă pentru români înţelegerea greutăţilor pe care sistemul energetic le întâmpina în procesul acoperirii nevoilor interne de consum şi de adaptare la noile condiţii impuse de criza mondială a energiei.
Era de ajuns să constate bezna care se aşternea noaptea peste oraşe, restricţiile de tot felul impuse consumului casnic, raţionalizarea carburanţilor şi, mai ales, să supravieţuiască în gerul apartamentelor fără încălzire. Astăzi, oraşele româneşti concurează în lumini şi neoane cu cele mai mari metropole ale lumii, benzina este la discreţie, apartamentele s-au dotat cu din ce în ce mai multe aparate electrocasnice şi nimeni nu se mai preocupă de iniţierea unor campanii de informare a populaţiei asupra necesităţii economisirii resurselor energetice. Desigur, viaţa românilor s-a schimbat şi, în foarte multe cazuri, schimbările au fost pozitive. Din păcate însă, nu întotdeauna ceea ce ni se pare a fi o îmbunătăţire a vieţii noastre este o consecinţă directă a unor schimbări de fond, de natură structurală sau instituţională. Dacă azi trăim în mai multă lumină şi căldură, dacă nu mai avem restricţii umilitoare în consumul de electricitate şi carburanţi, nu înseamnă că problemele sistemului energetic au fost rezolvate în anii tranziţiei şi că am intrat într-o epocă a societăţii de consum energetic. Din contră, modul în care abordăm acum problemele consumului energetic arată nu numai că vechile probleme nu au fost rezolvate, dar şi iminenta apariţie a unor noi probleme, poate chiar mai grave decât cele anterioare. Conceput în anii 50 ai secolului trecut, pe baza unui model sovietic, sistemul energetic românesc a fost plasat în centrul unui program energofag de industrializare în cadrul căruia energia era considerată un factor de producţie abundent şi ieftin. Urmările dramatice ale aplicării acestui model, mai ales după declanşarea crizei energetice mondiale, s-au văzut în lipsa cronică de eficienţă a tipului extensiv de dezvoltare a structurii economiei româneşti. Suntem la mai puţin de două luni de data aderării la UE, dar moştenirea trecutului încă ne mai apasă. Tranziţia nu a reuşit să elimine sau măcar să amelioreze dificultăţile conceptuale ale vechiului sistem şi nici să procedeze la schimbări importante ale structurii şi modului său de funcţionare. Problemele sistemului par azi mai puţin presante şi oferta de energie, mai generoasă, doar pentru că scăderea volumului producţiei industriale a redus considerabil cererea şi pentru că importul de energie nu mai este restricţionat administrativ, dar în niciun caz nu dispunem de un sistem energetic mai eficient, mai sigur şi mai puţin dependent de importuri decât cel de dinainte de 1990.
O privire de ansamblu asupra situaţiei actuale arată nu numai că sistemul energetic românesc nu mai este compatibil cu cerinţele unei economii ce se pregăteşte să intre pe o piaţă europeană integrată şi concurenţională, dar şi că acest sistem ridică probleme grave din punctul de vedere al procesului de convergenţă reală cu economia europeană. Astfel, trebuie avut în vedere că, în efortul de obţinere a unui grad mai mare de competitivitate, costurile mari ale energiei au un efect negativ asupra procesului de reducere a costului de producţie. În pofida unor progrese în restructurarea şi modernizarea industriei, consumul specific de energie pe unitatea de produs rămâne încă mult superior mediei europene şi mondiale. Deficitul contului curent va continua să fie exagerat de mare prin efectul importului de hidrocarburi, deoarece aportul energiei nucleare şi al altor surse neconvenţionale rămâne încă modest în totalul surselor de energie utilizate. Procesul de reducere a gradului de poluare se desfăşoară într-un ritm nesatisfăcător, departe de normele specifice energeticii europene, sursele alternative de energie sunt încă un subiect de discuţie al simpozioanelor sau al meselor rotunde, fără a avea o prezenţă semnificativă în ansamblul sistemului, iar infrastructura de transport şi stocare a energiei nu mai corespunde cerinţelor actuale. În concluzie, sunt necesare măsuri urgente în vederea diversificării surselor de energie, al reducerii consumurilor şi pierderilor pe reţea, al combaterii poluării şi, mai ales, al reducerii dependenţei. În opinia mea, principala şi cea mai urgentă măsură este de natură conceptuală. Abordarea problematicii energetice ar trebui să plece de la câteva aspecte esenţiale. Diferenţa de costuri nu funcţionează ca un instrument de gestionare şi echilibrare a costurilor consumului total, deoarece costul producţiei interne de energie nu are rol de leader price, fiind aliniat la costurile energiei din import. Din acest motiv, sistemul energetic românesc pierde avantajul unei rente diferenţiale exprimate de atributul unei producţii interne. Practic, în expresie valorică, această producţie îşi pierde identitatea în masa importului. Deşi are o producţie proprie, ea se manifestă ca o piaţă total dependentă de import. Importul masiv de energie are un efect macrodestabilizator prin creşterea deficitului contului curent ca şi printr-o posibilă presiune inflaţionistă. Este important ca ameliorarea acestei situaţii să se conceapă nu numai în termenii politicilor monetariste, ci şi prin politici fiscale de încurajare a agenţilor economici angajaţi în programe de reducere a consumurilor specifice, de dezvoltare de surse alternative şi de introducere a culturilor şi tehnologiilor bioenergetice. Este aşadar nevoie de o strategie de dezvoltare a sistemului energetic românesc, ca parte integrantă a strategiei postaderare.
Trei elemente esenţiale în elaborarea strategiei energetice:
n Chiar în condiţiile unei pieţe liberalizate a energiei, rolul statului în crearea unui cadru instituţional necesar bunei funcţionări a acestei pieţe rămâne important
n Statutul de membru cu drepturi depline al UE, pe care România îl va avea în curând, nu contribuie în niciun fel şi nu este o garanţie a evitării unor probleme grave de aprovizionare cu energie sau chiar a unei crize energetice. Politica sistemului energetic rămâne predilect o responsabilitate a statului, nu pentru că UE nu dispune de un instrument şi un cadru politic adecvate soluţiilor la nivel european, dar şi pentru că înseşi UE este dependentă de furnizori de energie extracomunitari. România va trebui să aibă o politică energetică proprie, prin stabilirea unor legături stabile şi privilegiate cu principalele ţări şi zone producătoare de energie
n Costul energiei şi ponderea acestui cost în costul total al produselor româneşti vor avea un rol esenţial în stabilirea gradului de profitabilitate şi competitivitate a exportului românesc pe piaţa UE, în condiţiile în care actualul atribut al competitivităţii noastre - costul redus al forţei de muncă - îşi va pierde treptat, dar rapid, din importanţă