Începutul sfârşitului
0De când sunt n-am văzut o masă mai amorfă, mai supusă, mai penibilă decât masa parlamentară democrată.
Cum începe sfârşitul? Unii ar fi tentaţi s-o ia de la Adam Babadam, cu Alfa şi Omega în trăistuţă, alţii s-ar adânci în calcule infinitezimale cu perioadă. Filosofii de pripas ar decreta în masă că-n început ne e sfârşitul (de la T. S. Elliot citire), iar fizicienii de cafenea ar etala principiul conservării energiei. Căci despre energie vorbim azi. Energia politicianului – care pare şi inepuizabilă, şi secătuită înainte de a fi extrasă. Ceea ce, însă, îmi e evident cu o claritate amarnică e epuizarea energetică a doi coloşi ai spaţiului politic românesc: Traian Băsescu şi PDL.
Să fim înţeleşi. Fără preşedinte, PDL ar fi un partid la jumătate, dacă nu la un sfert din valoarea electorală acumulată. E clar că nu poate şi nu vrea să aibă vreun (alt) lider. Vreo voce. Vreo idee. De când sunt n-am văzut o masă mai amorfă, mai supusă, mai penibilă decât masa parlamentară democrată. Cu o ureche ciulită pâlnie către Cotroceni, ba cu amândouă urechile, cu nările-n vânt, să vadă de unde bate vântul, cu limba scoasă – după cum plastic, deşi inocent, explica domnişoara Băsescu –, ca un câine credincios, partidul aşteaptă ordonanţele domnului preşedinte! Tot ce mişcă-n ţara asta (sau doar în partidul sus-numit) nu are decât un singur Dumnezeu, un unic conducător suprem. Ce ar fi mândrii săi parlamentari fără charisma prezidenţială, fără sprijinul necondiţionat al idioţilor istorici, fără parfumul de legendă cu care se şpreiază cele trei vestale pedeliste (Anastase, Ridzi şi Udrea)? Sincer? Un mare fâs. Berceanu cel ironic ar fi acoperit de ridicol. Boureanu cel grobian ar fi sufocat de ridicolul primei sale aventuri maritale, mai gogonat decât oricare prezumtiv amant al Alinei Gorghiu. Iar Blaga ar cădea la pace cu Tăriceanu. Nu mă plictisiţi cu Videanu, că ameţesc! Care Videanu? Care Pogea? Care flotă?
Preşedintele s-ar vedea fără jucăria favorită, deşi ar sta în cea mai favorabilă poziţie electorală: singur împotriva tuturor. Numai că preşedintele a jucat tare. E – şi ţara toată o vede – conducătorul absolut al României. El e cel care ia hotărâri, el stabileşte mersul banilor în natură, în natura umană. Proiectul e al lui. Directivele sunt ale lui. Şantierele patriei… Oare să fie cumva ale aceloraşi băieţi deştepţi şi veseli care răspund „prezent“? Ei bine, exact acum, când toată economia, toate finanţele şi toată puterea se concentrează în cele două mânuţe providenţiale, exact acum se duce dracului rapiţa.
Niciodată, în istoria recentă a României, acapararea totală a puterii n-a fost acompaniată de pierderea ei absolută. Nu pot să vă povestesc ce fierbere e în masa tăcută a populaţiei. Mi-ar trebui zile şi nopţi, nu un colţ de pagină, să relatez urletele de furie neputincioasă. În cetăţeanul cel tăcut şi umilit a sunat alarma. Chiar şi în prostul care aşteaptă cu spaimă ziua de mâine. O asemenea spaimă nu s-a mai simţit din 2000. Până şi simplul cetăţean, ăla cu opt clase şi cu voinţa simplă de a munci la negru, ar fi în stare să-i înveţe pe primul ministru şi pe cel de finanţe ce e de făcut. Până şi cel mai înfocat propagandist voluntar al PDL miroase că-i groasă şi că toamna va atârna ca sabia lui Damucles (!) deasupra capului. O să-mi spuneţi că sondajele spun cu totul altceva. Ei bine, îmi proptesc degetul mare între arătător şi mijlociu. Sunt gata să pariez. Cine ţine pariul?