Despre plagiat

Un cunoscut profesor universitar de matematică s-a retras din toate comisiile de doctorat, fiindcă, după cum mi-a mărturisit, nu mai are nicio garanţie că tezele nu sunt copiate din vreuna din miile de publicaţii de specialitate din lume.

Plagiatul este un furt intelectual. Legea datează, în România, de aproape 150 de ani. Aşadar, cea mai mare parte a secolului XIX nu se pune, cum ar veni. Scriitorii paşoptişti traduceau, prelucrau şi câteodată copiau opere străine fără să indice de obicei sursa. Aşa au procedat Negruzzi, Ghica şi alţii. Bălcescu a reluat pagini întregi dintr-o istorie a Ţării Româneşti scrisă de Florian Aaron, profesorul său de la „Sf. Sava“.

Unele situaţii sunt amuzante. Într-un roman despre „misterele“ Bucureştilor, George Baronzi, un scriitor postpaşoptist, a copiat descrierea Capitalei noastre după descrierea Londrei de către francezul Paul Féval într-un roman asemănător ca factură. Au existat, desigur, şi acuzaţii de plagiat nefondate. Caragiale şi Davila le-au căzut, între alţii, victimă. Mai complicat e cazul lui Coşbuc, când plagiatul era legiferat, învinuit de un profesor de germană conştiincios că a publicat sub nume propriu poezii ale lui Heine şi alţii, pe care le-a tradus fidel. Nu e greu de văzut că profesorul avea dreptate în câteva cazuri. Coşbuc plătea tribut unei, să-i zicem, concepţii folcloriste despre literatură. Se ştie că, în folclor, autorul e anonim.

Odată cu internetul, plagiatul a devenit monedă curentă. Un cunoscut profesor universitar de matematică s-a retras din toate comisiile de doctorat fiindcă, după cum mi-a mărturisit, nu mai are nicio garanţie că tezele nu sunt copiate din vreuna din miile de publicaţii de specialitate din lume. Problema e delicată şi pentru că mulţi doctoranzi nu plagiază, ci compilează. Diferenţa constă între copie şi rescriere în alte cuvinte. Compilaţia nu poate fi depistată prin motoarele de căutare de care dispune internetul.

Există şi plagiatori tradiţionali. Revista „Cultura“ l-a descoperit recent pe unul care l-a furat pe Z. Ornea. Culmea este că plagiatorul mai şi făcea o teorie cum că ideile fiind uneori bun comun, le putem prelua fără indicarea sursei. Dar plagiatul n-are treabă cu ideile, ci cu cuvintele. De aceea compilaţia e greu de probat. A plagia înseamnă în fond a transcrie cuvânt cu cuvânt sau aproape.

Pe ce vor fi contând plagiatorii? Pe faptul că nu vor fi prinşi? Greu de ştiut. Când o studentă îşi plagiază în teză chiar profesoara care corectează teza (s-a întâmplat la examenul de anul III de la Litere în sesiunea din iunie!), nu mai e vorba nici măcar de naivitate. Dar când o studentă publică o carte în care sunt multe pagini copiate după cartea profesorului ei (citiţi „Observatorul cultural“ din săptămânile viitoare!), e vorba pur şi simplu de prostie.