ANALIZĂ Politicienii nu fac nimic, criza se agravează! E timpul să ne fie frică!

„Până când politicienii nu vor acţiona mai ferm, economia mondială va continua să se îndrepte către o gaură neagră. E vremea să ne fie frică!“, scriu jurnaliştii de la „The Economist“. Într-o vreme cu probleme enorme, politicienii par liliputani. Acesta este adevăratul motiv pentru care trebuie să ne temem, continuă aceştia.

În vremuri grele, oamenii caută în mod tradiţional o fărâmă de speranţă. Aşa s-a făcut că pieţele financiare, grav afectate de înrăutăţirea crizei euro, au avansat puternic în această săptămână atunci când au apărut speculaţii conform cărora liderii europeni au fost obligaţi de restul lumii să elaboreze, într-un final, un „mare plan“ pentru a salva moneda unică. Investitorii s-au avântat în afara refugiilor, alegând active mai riscante. Preţul acţiunilor a crescut: cele ale problematicilor bănci franceze au crescut cu aproape 20% în doar două zile.

În este foarte probabil ca acele speranţe să dispară, iar aceasta din trei motive. În primul rând, în ciuda tuturor acelor titlui de primă pagină de la întâlnirea anuală dintre FMI şi Banca Mondială, liderii europeni încă trebuie să bată cale lungă până la a încheia un acord pentru a salva euro. Cel mai bun lucru care se poate spune este că aceştia acum acum în plan găsirea unui plan pentru a salva euro, probabil înainte de noiembrie. În al doilea rând, chiar dacă se evită o catastrofă în Europa, perspectivele ca economia mondială devin tot mai sumbre, în timp ce austeritatea impusă în statele dezvoltate se intensifică, iar economiile emrgente nu mai impulsionează creşterea mondială. În al treilea rând, politicienii americani ameninţă încă o dată să distrugă revenirea economică prin politici fiscale iresponsabile. Împreună, aceşti factori indică o perioadă periculoasă care ne aşteaptă.

Alunecare şi apucare

Mare parte din vină trebuie pusă asupra liderilor din zona euro, care încă rămâne cel mai mare pericol. Discursurile apocaliptice ale americanilor şi ale celorlaţi prezenţi la Washington (la întâlnirea anuală dintre FMI şi Banca Mondială) săptămâna trecută au reuşit totuşi ceva: cei care stabilesc politicile în Europa recunosc acum că trebuie să se facă mai mult. Se concentrează, în sfârşit, asupra priorităţilor corecte: ridicarea unui zid de protecţie în jurul statelor fără lichidităţi, dar solvente precum Italia, consolidarea băncilor europene şi o strategie mult mai fermă în ceea ce priveşte Grecia. Ideea este să aibă un plan înainte de Summitul G20 de la Cannes, din noiembrie.

Însă aceasta este o perioadă lungă de aşteptare – iar europenii încă se contrazic vehement asupra modului în care trebuie făcute toate acestea. Germania, de exemplu, crede că principala problemă este indisciplina financiară şi, astfel, este reticentă în a suplimenta fondul de urgenţă al UE. Însă un fond mult mai mare este necesar pentru ca o salvare de urgenţă să fie credibilă. Cele mai urgente soluţii, cum ar fi restructurarea datoriei Greciei şi construirea unui zid de protecţie în jurul Italiei, au nevoie de mai mult curaj – ceva ce Angela Merkel, Nicolas Sarkozy şi ceilalţi încă nu au dovedit. Şansele ca un plan suficient de ferm să apară scad dacă pieţele se stabilizează. Cu cât sunt mai puţin speriaţi, cu atât este mai probabil că laşii politicieni europeni vor sări încă o dată cu un plan care face doar minimul necesar pentru a amâna catastrofa, dar să lase problemele din spate să se agraveze.

Mare parte din lume plăteşte acum pentru timiditatea lor: observaţi decorul economic tot mai sumbru. O serie de indicatori indică faptul că zona euro alunecă în recesiune, iar exporturile Germaniei scad, şuruburile fiscalităţii se strâng, încrederea se şubrezeşte şi problemele băncilor vor duce la sugrumarea creditării. Chiar dacă problemele din zona euro ar fi rezolvate mâine, Produsul Intern Brut al regiunii probabil că s-ar contracta în următoarele luni.

Economia SUA încă şchiopătează, iar rezultatele slabe din timpul verii – cu prăbuşirea burselor şi scăderea încrederii consumatorilor – sugerează că în viitor consumul va continua să scadă. Rezerva Federală încearcă noi mijloace de sprijin, dar cu inima îndoită. Indiferent ce face, SUA se îndreaptă acum către cele mai stringente măsuri de înăsprire a fiscalităţii luate de o mare economie în 2012, în timp ce deducerile fiscale temporare şi măsurile de reducere a şomajului ajung la final înainte de sfârşitul acestui an. Aceasta s-ar putea schimba în cazul în care Congresului îi revine raţiunea, aprobă planul de stimulare a pieţei muncii elaborat de Barack Obama şi încheie un acord de reducere a deficitului pe termen mediu înainte de noiembrie. Dacă democraţii şi republicanii nu reuşesc să ajungă la un compromis în ceea ce priveşte deficitul, tăieri draconice ale cheltuielilor vor urma în 2013. Pentru toate aceste şuvoaie de probleme împotriva europenilor, economia SUA riscă să fie împinsă în recesiune de propriile politici fiscale – şi de faptul că ambele partide sunt mai interesate să se poziţioneze cât mai bine pentru alegerile din 2012 decât să ajungă compromisurile necesare pentru a ocoli această traiectorie periculoasă.

Cum rămâne cu protecţia din partea pieţelor emergente? Şi aceasta se şubrezeşte. Creşterile înregistrate de economiile în curs de dezvoltare încetinesc (aşa cum era necesar, din vreme ce multe dintre ele dădeau semne de supraîncălzire). Recentele căderi ale monedelor statelor emergente şi ale burselor arată că panica financiară poate afecta şi periferia. Unele economii emergente, printre care şi China, au mai puţin spaţiu pentru a repeta strategia de stimulare aplicată în 2008-2009 din cauza datoriilor pe care le-au împroşcat în urmă. Politicile monetare pot fi relaxate: câteva bănci centrale au scăzut dobânzile. Dar, per total, lumea emergentă nu ar mai fi o geamandură atât de sigură  pe cât a fost până acum.

Câteva dintre aceste constrângeri sunt inevitabile. Multe guverne au mai puţin spaţiu pentru a spijini economiile fragile aşa cum au făcut în 2008. Mai multă cauţiune este, de asemenea, de înţeles din partea băncilor centrale care s-au avântat tot mai departe în politici monetare neconvenţionale. Dar guvernele nu doar că eşuează în a acţiona: ele agravează încurcătura.

Le lipseşte convingerea şi curajul

Imediat după criza Lehman, factorii de decizie au făcut, în mare, lucrul corect. Rezultatul nu a fost o revenire rapidă la prosperitate în Vest, dar, după aşa o recesiune, acest lucru nu avea cum să se întâmple vreodată. Acum, mai des ca niciodată, cei care stabilesc politicile par să priceapă totul pe dos. Greşelile lor variază, dar două feluri dintre acestea ies în evideţă. Una este insistenţa copleşitoare de a prefera austeritatea fiscală pe termen scurt în defavoarea creşterii. A rezolva asta presupune lucruri diferite în locuri diferite: Germania şi-ar putea relaxa politica fiscală, în timp ce în Marea Britanie frâiele ar trebui doar să fie strânse într-un ritm mai lent. Dar obsesia colectivă cu austeritatea pe termen scurt observată în lumea dezvoltată produce daune.

A doua greşeală este una de onestitate. Prea mulţi politicieni din ţări dezvoltate nu şi-au informat alegătorii cu privire la magnitudinea problemei. În Germania, unde rata şomajului este acum mai scăzută decât era în 2008, oamenii tind să creadă că toată criza are de-a face cu grecii şi italienii leneşi. Doamna Merkel trebuie să le explice clar că problema include şi băncile germane – şi că Germania are de ales între o soluţie costisitoare şi alta devastatoare. În SUA, republicanii sunt vinovaţi de un obstrucţionism strigător la cer şi de o simplificare înşelătoare, în timp ce domnul Obama a favorizat un război colectiv decât autoritate fiscală.

Într-o vreme cu probleme enorme, politicienii par liliputani. Acesta este adevăratul motiv pentru care trebuie să ne temem.