Efectul placebo pe înțelesul tuturor. De ce felul în care este prezentat tratamentul schimbă ceea ce simte corpul

Autorul american Gregg Braden, în „Vindecarea spontană a credinței” (Editura For You), aduce în prim-plan studiile care arată că simpla convingere că un tratament va funcționa poate declanșa reacții biologice reale. În cabinet, confirmă psihoterapeutul Laura Găvan, mecanismele acestea se văd zilnic: ce crede omul că urmează să se întâmple, felul în care este primit și modul în care sunt folosite cuvintele pot regla fiziologia, pot reduce anxietatea și pot accelera recuperarea.

Efectul placebo înseamnă, în termeni simpli, că organismul poate să înceapă un proces real de ameliorare chiar și atunci când tratamentul nu conține nimic activ. O pastilă inofensivă, o injecție cu apă salină sau chiar o procedură medicală simulată pot declanșa în corp reacții care seamănă cu răspunsul la un medicament adevărat. Explicația ține de modul în care creierul interpretează situația: dacă persoana crede că urmează să fie ajutată, organismul activează mecanisme interne de calmare, reglare și control al stresului.

Gregg Braden citează în materialele sale mai multe studii cunoscute din literatura medicală despre situațiile în care oamenii au raportat îmbunătățiri, deși ceea ce primesc nu este un tratament propriu-zis. El face trimitere, printre altele, la analiza lui Henry K. Beecher, publicată în Journal of the American Medical Association în 1955, unde aproximativ o treime dintre pacienții evaluați au spus că se simt mai bine după intervenții simbolice. Braden amintește și relatările despre operații simulate la pacienți cu dureri în piept, documentate inclusiv în The New York Times: oamenii treceau prin anestezie, incizii și suturi, fără ca medicii să facă efectiv procedura, iar evoluția lor era comparabilă cu a celor operați real.

Experimentul lui Fabrizio Benedetti

În cercetările citate de Gregg Braden apare și un experiment realizat de profesorul Fabrizio Benedetti la Universitatea din Torino. Oamenilor li se dădea mai întâi un medicament care îi făcea să se simtă mai bine pentru scurt timp. A doua zi, primeau o injecție cu ser simplu, dar li se spunea că este același tratament. Chiar și așa, corpul lor reacționa la fel ca la medicamentul adevărat. Echipa de cercetare, citată de revista New Scientist, a spus că este prima dată când efectul placebo a fost observat chiar la nivelul unei singure celule nervoase.

Aceste informații, prezentate într-un limbaj accesibil de Gregg Braden, duc conversația spre o întrebare firească: dacă organismul reacționează real la un tratament „gol”, ce înseamnă asta pentru felul în care înțelegem vindecarea astăzi?

Răspunsul este completat de zona psihologiei clinice. Psihoterapeutul și psihologul clinician Laura Găvan explică pentru „Adevărul” că multe dintre mecanismele observate în studiile citate mai sus apar în mod curent și în terapie. Ea descrie exact ce se întâmplă în cabinet: „Ceea ce omul crede că urmează să se întâmple și contextul clinic nu sunt «decor»: ele activează circuite neuronale concrete. Când un client anticipează un beneficiu, cortexul prefrontal (îndeosebi rețelele care generează predicții şi controlul cognitiv) îşi recalibrează raportul dintre semnale așteptate şi semnalele senzoriale. Condiționarea asociativă transformă elemente ale ritualului terapeutic (cadru, limbaj, prezența terapeutului) în semnale care eliberează răspunsuri fiziologice: scădere a activării HPA, modificări în activitatea autonomă și reglări ale percepției senzoriale. În practică, asta înseamnă că un «tratament» contextual bine construit poate produce schimbări măsurabile (subjective şi obiective) comparabile, în anumite condiții, cu efectele unei intervenții farmacologice.”

Apoi continuă: „În CBT, încrederea (expectativă pozitivă şi angajament în proces) accelerează procesul terapeutic: pacienții se implică mai rapid în exerciții (expunere, activare comportamentală), respectă temele pentru casă și testează ipoteze alternative. Acest comportament facilitează învățarea experiențială; schimbarea automatelor cognitive nu vine doar din «a crede», ci din întâlniri repetate cu realitatea care infirmă credințele disfuncționale.”

De ce încrederea accelerează procesul terapeutic

În intervențiile cognitiv-comportamentale, observă ea, felul în care omul intră în proces contează mult: dacă la început are încredere că ședințele îl pot ajuta, se implică mai ușor în exerciții, își face temele dintre întâlniri și acceptă să încerce variante noi privind gândurile care îl țin blocat. Schimbarea nu vine doar din faptul că acesta «crede», ci din momentele repetate în care realitatea îi arată că predicțiile lui sumbre nu se confirmă. Încrederea poate accelera ameliorarea, dar nu poate ține locul unei munci terapeutice bine structurate; progresul solid apare prin învățare nouă, nu doar prin speranță.

Diferențele de reacție între oameni sunt, din perspectiva ei, firești. Unii răspund repede pentru că vin cu experiențe pozitive anterioare, au o chimie cerebrală care îi ajută sau sunt mai flexibili în felul în care gândesc. Alții avansează mai lent, fie din cauza rigidității mentale, fie pentru că sunt sceptici, au alte probleme asociate sau nu au sprijin în jurul lor. Toate aceste elemente schimbă modul în care corpul poate reacționa la context, relație și la ceea ce se întâmplă în ședință. Tocmai de aceea, două persoane pot primi același protocol, dar pot avea rezultate complet diferite.

Laura Găvan subliniază că efectul placebo nu ține de autoamăgire, ci de activarea unor mecanisme reale din corp: eliberări de opioizi interni, reglări în sistemul dopaminergic și diminuarea reacțiilor din zonele cerebrale implicate în anxietate. Ea spune că granița dintre psihologie și biologie este mult mai subțire decât pare, pentru că felul în care un om gândește, relaționează și interpretează situațiile din viața lui pune în mișcare circuite neuronale reale. În această perspectivă, contextul terapeutic nu este un element decorativ, ci o parte activă a procesului de vindecare.

„Un element central este relația terapeutică”, adaugă ea. Siguranța pe care o oferă un terapeut în care omul are încredere poate reduce reacțiile de panică, poate tempera hiperactivarea amigdalei și poate permite creierului să învețe răspunsuri noi la frică și stres. Fără acest fundament, multe tehnici funcționează slab sau foarte târziu. „Cu acest fundament, însă, experiențele trăite în terapie pot schimba predicțiile interne ale persoanei, reducând simptomele și susținând recuperarea pe termen lung”, completează aceasta.

Ea observă că efectele placebo apar și în anxietate, depresie sau simptome somatice, pentru că aceeași rețea de reglare, respectiv felul în care gândim, ce ne motivează și modul în care reacționează corpul funcționează în toate aceste situații. În practică, explică specialista, asta înseamnă să oferim clarificări despre cum are loc schimbarea, să construim momente mici de reușită care pot fi verificate și să folosim un limbaj care susține motivația fără să creeze promisiuni nerealiste. „Contextul nu înlocuiește intervențiile validate științific; le face mai eficiente.”

Când placebo este confundat cu gândirea pozitivă

Un alt punct pe care îl subliniază este riscul de a confunda placebo cu «gândirea pozitivă». Când totul este redus la optimism, oamenii ajung să se învinovățească dacă nu se simt mai bine sau renunță la tratamente eficiente. „Placebo înseamnă procese reale din corp și învățare nouă, nu autoiluzionare”. De aceea, spune ea, terapeutul are responsabilitatea să explice clar diferențele și să folosească puterea contextului doar ca sprijin, nu ca înlocuitor al tratamentului.

Pentru Laura Găvan, efectul placebo nu schimbă medicina din temelii, ci arată mai clar că felul în care comunicăm, cum construim relația și cum este structurat contextul terapeutic influențează răspunsul la tratament. „Medicina rămâne bazată pe farmacoterapie și pe intervenții validate, dar devine tot mai atentă la modul în care creierul poate amplifica sau reduce efectele acestora.”

„În cabinet”, povestește ea, „un exemplu frecvent este adolescentul cu anxietate socială severă, care vine după ani de evitări și tratamente întrerupte. După câteva ședințe în care construim o bază de siguranță, introduc expuneri graduale și experimente concrete, întrebări scurte cu necunoscuți, feedback clar. În două luni, simptomele scad vizibil. Nu pentru că „a crezut”, ci pentru că starea de siguranță i-a permis să participe la expuneri care au schimbat predicțiile interne. Fiziologic, scad reacțiile de anxietate în ședință, iar recuperarea funcțională devine evidentă. Este o interacțiune minte-corp mediată de context și de învățare”.

Același mecanism se vede și în studiile medicale: felul în care este prezentat un tratament schimbă felul în care corpul trăiește simptomele.

Cum influențează comunicarea experiența bolii

Un studiul publicat în BMC Medicine în 2025 arată foarte clar acest efect în situații reale de inflamație. Mai precis, cercetarea a inclus 124 de voluntari sănătoși supuși unui model experimental de inflamație produs printr-o substanță care provoacă, temporar, febră, frisoane, dureri musculare, anxietate și stare generală proastă. Toți participanții au primit fie o doză reală de ibuprofen, fie o capsulă identică, dar inactivă.

Diferența majoră a fost modul în care medicul le-a prezentat pastila. Unor participanți li s-a spus într-un mod clar și pozitiv că primesc „un antiinflamator cunoscut și eficient, folosit frecvent pentru a reduce simptomele de rău”. Celorlalți li s-a transmis un mesaj neutru, de tipul: „Veți primi fie o substanță inactivă, fie ibuprofen, în proporție de 50%-50%, așa cum se întâmplă în studiile experimentale”.

 „Mesajul pozitiv al medicului a redus simptomele fizice și emoționale ale inflamației, chiar și atunci când participanții primiseră doar o pastilă inactivă”, au scris autorii studiului. Cu alte cuvinte, simpla convinfere că tratamentul va ajuta a diminuat, pentru câteva ore, starea de rău, oboseala, durerile corporale, anxietatea și iritabilitatea.

Mai mult, același efect a apărut și când medicamentul era real. Studiul arată că „mesajul pozitiv a amplificat eficiența ibuprofenului în reducerea simptomelor emoționale”, adică persoanele cărora li s-a prezentat tratamentul în termeni favorabili au avut o stare afectivă mai bună decât cei care au primit exact aceeași pastilă, dar însoțită de o comunicare neutră.

Autorii au verificat și markerii biologici ai inflamației: substanțe din sânge precum interleukina-6, TNF-alfa, cortizolul sau ACTH. Aici, cercetătorii au fost expliciți: „Mesajele medicului nu au modificat parametrii biologici ai inflamației.” Asta înseamnă că sistemul imunitar și răspunsul inflamator propriu-zis nu au fost influențate de contextul psihologic, ci doar modul în care corpul resimte simptomele. 

„Modul în care comunică medicului poate reduce independent simptomele generate de inflamație și poate spori eficiența unui antiinflamator în diminuarea distresului emoțional.” În practică, asta înseamnă că modul în care este explicată o intervenție medicală devine parte activă din tratament. Cuvintele, tonul și încrederea transmisă pot schimba experiența subiectivă a bolii chiar și atunci când parametrii biologici rămân neschimbați.

Așadar, o comunicare clară, empatică și orientată spre încredere poate îmbunătăți rezultatul terapeutic fără niciun cost suplimentar și fără a modifica tratamentul în sine. Într-o lume dominată de tehnologii medicale sofisticate, cercetarea aceasta reamintește că relația dintre om și medic rămâne un vector esențial în procesul de vindecare.

Notă: articolul include linkuri afiliate. Comisioanele obținute ajută la susținerea acestui site.