Ziaristul

Acum 6 ani a închis ochii unul dintre cei mai buni camarazi cu putinţă, un camarad în sensul că, dela el la fiecare coleg şi subaltern de redacţie, el s’a purtat aşa, nu ca un şef, nu ca un director, şi a fost aşa: camarad.

Prieten cu toate vârstele mai tinere, săritor, generos, Constantin Graur cred că n’a putut să aibă nici un adversar, afară de cei de idee, şi a lăsat după el, mutându-se într’o lume scutită de manuscrise şi rotative, de partide politice şi de conflicte ridicule, dramatice şi meschine, mai mult decât o amintire; acea prezenţă diafană şi încă animatoare, după dispariţia fizică a oamenilor princeps care îi continuă în posterităţi.

Gradaţiile inteligenţei şi ale culturii cărturăreşti dau în apogeul lor un tip de spiritualitate, degajat de contingenţe şi mai presus de dogme, pe intelectual: o modulaţie între înţelepciune şi facultatea de a fi artist. E forma stilului celui mai ductil rafinament, în gândirea critică, mătăsos ironică, de un scepticism aristocratic, egal de supărătoare pentru orice fel de teze şi dogme, scrutând certitudinile brutale cu o subtilitate situată la egală distanţă faţă de toate – ceiace permite o atitudine de independenţă în viaţă şi în literatură. Const. Graur e definiţia intelectualului adevărat. I s’ar putea opune în discernământ un singur analist cunoscut prin activitatea lui, mai puţină şi mai limitată, Paul Zarifopol, însă cu un spor în plus asupra acestui înalt intelectual; o claritate care la Graur lasă să se vadă odată cu fructul şi rădăcina, de obicei ascunsă – ca într’un peisaj de cristal limpede în toate dimensiunile lui.

Înainte de a-i fi strâns întâiaş dată mâna, francă şi cinstită, a marelui gazetar, la şcoala căruia s’au definit sumedenii de ciraci din mai multe generaţii, am făcut cunoştinţă cu pana lui, înmuiată în lumină – la revista Flaca, termenul unei foste prese mocnite şi începutul unei înflăcărări a cernelei şi a hârtiei, cu văpaia din ce în ce mai înaltă.

Nivelul presei cotidiene s’a confundat cu ridicarea nivelului literar şi, dela Graur încoace, condeiul ziaristului a fost în acelaş timp al prozatorului şi al poetului, fără nici o discriminare, atelierul scriitorului alăturându-se redacţiei despărţit de forfota intensă a ştirilor, informaţiilor şi a faptului senzaţional, cu o perdea transparentă.

După o absenţă de mai mulţi ani, veneam din Elveţia, unde am trăit partea de formaţie a tinereţi mature, în ambianţa unei democraţii, ideal de liberă, la care m’am spurcat definitiv şi iremediabil, între Rousseau şi Wilhelm Tell şi în mijlocul a 3 milioane de urmaşi ai lor, deopotrivă de liberi oameni cu căutătura dreaptă, leală şi cu capul sus – a doua patrie, primitoare şi curată a sentimentului de sine. În persoana lui Graur, care venea dintr’altă ambianţă, muzicală dar împărătească, dela Viena, am cunoscut la Bucureşti un reprezentant al aceleiaşi libere democraţii, neconstrânsă de nici o ipoteză, şi luptătoare.

Graur n’a variat, ca în deobşte majoritatea oamenilor suspecţi de intelectualitate, niciodată şi cu atât mai puţin atunci când ajuns la comanda totdeauna primejdioasă a opiniei publice de pe o catedră încercată, conducea două ziare de opinie opozantă şi de vast răsunet, „Adevĕrul“ şi „Dimineaţa“.

Absenţa lui Const. Graur rămasă ca o dâră de gol au cel puţin melancolica mângâiere, cei ce mai durează să o releve şi să aducă memoriei unui întemeietor şi ctitor, în ziarul, renăscut din dezastre multiplicate, elogiul recules al conştiinţei şi al modestiei.

Acest text a fost publicat în ziarul „Adevărul” din anul 1946 şi îl republicăm cu ocazia aniversării a 125 de ani de la înfiinţarea ziarului.