Veşti din PAR(ad)IS: Ce înţeleg francezii din filmul lui Mungiu?(I)

"După Dealuri" rulează la Paris din 21 noiembrie. Franţa este ţara unde laicitatea e religie de stat iar anticlericalismul o virtute. Credinţa şi modul de credinţă sunt o afacere delicată, dezbaterea publică fuge de ea ca dracul de tămâie.

Clişeul e nemilos şi, ca orice stereotip, pleacă de la un sîmbure de adevăr. Să nuanţăm. În societatea franceză există bobo de dreapta care-şi iau cuminecătura duminica la biserică şi aprobă apoi senin expulzarea ţiganilor. Există şi catho de stînga, pentru care fraternitatea este un principiu activ, pînă cînd păleşte în faţa spaimei că poporul creştin al Europei e pe cale să fie înlocuit, colonizat de un popor de o altă religie.

Pentru mare parte dintre francezi religia şi religiozitatea sunt o pelerină care a supravieţuit din Evul Mediu: gluga ei obscurantistă e atât de opacă încât a făcut un ecran total în faţa raţiunii din epoca Luminilor. Credincioşii continuă să fie nişte fanatici care nu s-au emancipat încă, au uitat să evolueze odată cu ceilalţi, laicii rezonabili.

Există, în fine, o minoritate, pentru care credinţa, religia şi religiozitatea sunt o afacere strict privată, unul din cele mai intime domenii ale fiinţei umane, ca şi sexualitatea. Aşa încât luările de poziţie în spaţiul public sunt indecente şi nerelevante, pentru că ele oricum nasc o intoleranţă absurdă.

Filmul lui Mungiu va rula în sălile de cinematograf ale Franţei din 21 noiembrie. Într-o mănăstire din România, o încercare de exorcizare se termină tragic cu moartea tinerei. Cu laurii de la Cannes şi buzz-ul creat de criticii de film din luna mai şi pînă acum există toate premisele ca După dealuri să stârnească o curiozitate vie printre spectatorii francezi.

Ce vor înţelege francezii din filmul lui Mungiu ? De fapt despre ce este filmul lui Mungiu ? Răspunsul ţine, în bună măsură, de poetica (politica ?) receptării: formataţi de valorile societăţii în care ne maturizăm, ne este imposibil să vedem lucrurile altfel decît prin prisma acestor valori.

De acest zid se izbesc mulţi dintre jurnaliştii şi criticii de film care au scris pînă acum în presa franceză, după proiecţia restrînsă şi premiile obţinute la Cannes: Mungiu reuşeşte « un portret feroce al abrutizării religioase » (Le Figaro); « e o imensă palmă dată bisericii ortodoxe. De o plasticitate superbă, dar prea lung cu 30 de minute ! » (Evene .fr) ; « filmul îşi evită subiectul, se învîrte întruna în jurul cozii » (Madame Figaro).

Este oare filmul lui Mungiu un film puternic anticlerical ?

« Lipseşte, în planurile din După dealuri , forţa viscerală pe care o puteam găsi în 4 luni, 3 săptămâni şi două zile, nota Sophie Benamon în L’Express, imediat după proiecţia filmului la Cannes. Mungiu priveşte comportamentul clericilor din exterior, e depărere jurnalista. Nici o comparaţie cu modul în care Xavier Beauvois ne făcea să intrăm la Trapiştii din Des Hommes et des Dieux.(Marele Premiu al Juriului în 2010). Privirea lui Mungiu condamnă în permanenţă faptele şi vorbele măicuţelor şi ale preotului, care ştim că vor conduce la un sfârşit tragic. E important să criticăm integrismul religios, obscurantismul, ignoranţa, dar toate astea s-au mai văzut. » e de părere Sophie Benamon.

Condamnă oare privirea lui Mungiu, şi încă în permanenţă, tot ce fac măicuţele şi preotul ?

O grilă sociologico-antropologică, nu lipsită de interes, introduce în lectura sa Pierre Murat, pentru care tema ar fi aceasta : «descrierea cu bisturiul în mână a unui grup a cărui autoritate consistă în a distruge, în numele binelui comun. Ţinta sa este religia, dar ar putea fi la fel de bine şi puterea politică dictatorială, care a făcut ca ţara să se afunde, ani şi ani de-a rândul, în orbire şi infantilism. Dumnezeu sau fostul Partid Comunist Român, aceeaşi luptă, în viziunea sa ! În ambele cazuri, renegatul sau dizidentul devin primejdioşi pentru ordinea prestabilită. Şi atunci ei trebuie lichidaţi, cu aerul că trebuie « însănătoşiţi » : un sistem infailibil, şi fără milă. » glosa criticul, în Télérama.

Mă întreb : a vrut cineva să o lichideze pe Alina, în filmul lui Mungiu ?

În România, religia e tabu

Faptul că cineastul îţi arată pe ecran cum maicile sărută sistematic mâna părintelui înseamnă că cineastul a îndrăznit o viziune critică, ironică sau caricaturală a lumii clericale?

Aş spune însă că După dealuri conţine o intenţie critică la adresa specificului religiozităţii din România dacă Mungiu a dorit în mod expres să facă un film cu un astfel de subiect, special pentru occident (unul...laic). În acest fel, ambiguu, filmul conţine două maniere de tratare a subiectului: una expozitivă, descriptivă (aşa se întâmplă lucrurile de secole în mediul religios din România); prin acumulare de detalii expozitive pe subiect tratarea devine una şarjată, mai ales într-un mediu de receptare laic (cum se poate să se întîmple de secole astfel lucrurile în mediul religios din România?).

În cursul unei dezbateri la Paris, organizată pe 27 septembrie la Cinema des Cinéastes de ARP, Asociaţia Autorilor, Realizatorilor şi Producătorilor francezi, Mungiu a atins această problemă indirect, povestind despre atmosfera din timpul filmărilor. Una din interprete – măica stareţă, în film – a cerut părerea duhovnicului ei, în realitate, cerînd într-un fel dezlegare ca să poată juca într-un film cu un astfel de subiect. ”Datorită subiectului delicat, exista o anumită tensiune în echipă. Pentru a nu crea o presiune şi mai mare asupra actorilor am hotărât să nu filmez într-o biserică adevărată”, a explicat Cristian Mungiu.

Religia, religiozitatea, credinţa sunt, în România, tabu.

Şi totuşi francezii ar trebui să fie mulţumiţi, nicidecum scandalizaţi: despre cum Mungiu e de partea raţiunii în După dealuri, voi reveni în partea a doua, în Veşti din PAR(ad)IS.