„Vara magică” inundată de ploaie și de frumos

Concurat de stridenta „muzică” a mesajelor RO-alert năpustite asupra bucureștenilor în jurul orei 19, concertul de tangouri și valsuri programat zilele trecute la Ateneu, în cadrul festivalului „Vara magică” era cât pe ce să rămână fără public. Numai că iubitorii ritmurilor dansante nu s-au speriat de vijelia abătută asupra Capitalei și care a inundat stația de metrou Piața Romană, revărsând torente spumegoase, vorba lui Alecsandri, peste treptele care urcau din subteran. Cu hainele și încățările mustindu-le de apă, spectatorii au umplut templul muzicii, spre marea și mărturisita încântare a dirijorului Constantin Grigore și a instrumentiștilor din Camerata Regală.

Iar curajul melomanilor de a înfrunta intemperiile le-a fost răsplătit din plin! Un parcurs captivant printre piese celebre a vrăjit sala, cucerită și de discursul cald al conducătorului orchestrei, care a făcut scurte prezentări ale melodiilor interpretate. Deschiderea i-a aparținut – cum altfel? – lui Astor Piazzolla, inegalabilul maestru al Tango nuevo, care a dus în registrul simfonic senzualul dans născut în cartierele mărginașe argentiniene, înnobilându-l. Creațiile lui Piazzolla au dominat de altfel seara... magică, Oblivion, Liber Tango și Adios nino încărcând atmosfera cu pasiune și lirism latino. Nu a lipsit nici Carlos Gardel, legendarul compozitor și trubadur franco-argentinian, un nume care a stârnit mii și mii de oftaturi feminine la vremea lui și care și azi generează pelerinaje la cimitirul ,,La Chacarita'' din Buenos Aires. Por una cabeza și La Cumparsita au fost de altfel cele mai aplaudate melodii ale concertului, mulți dintre cei prezenți – spectatori și instrumentiști deopotrivă – lăsându-se furați de ritm. Iar priveliștea unor muzicieni care își fac nu doar instrumentele, ci și trupul și sufletul să vibreze, legănându-se ușor și păstrând un zâmbet extatic pe chip, nu poate decât să amplifice emoția sălii.

La fel ca la versiunea de vara trecută – când violoniștii Gabriel și Simina Croitoru, alături de pianistul Constantin Sandu, au dăruit publicului tangourile lui Piazzolla, Gardel și alții, în combinație cu creații mozartiene – s-a simțit și de data aceasta lipsa tradiționalului bandoneón și poate chiar a unei perechi de dansatori, fie și în format video, care să dea contur concret unei muzici dinamice, așa cum au încercat alte ansambluri simfonice în spectacole similare. Dar chiar și în absența acestor completări, concertul de la Ateneu a impresionat prin intensitate, grație dăruirii artiștilor și energiei imprimate de un dirijor înflăcărat.

Seria de tangos și milongas a continuat cu piese semnate de Leroy Anderson (Blue Tango), Goran Bregović (Tango), Leslie Searle (Evening Shadows), Isaac lbeniz (Tango) și Jacob Gade (Jalousie), între care au fost intercalate valsuri foarte cunoscute. Cu „Valsul florilor” din baletul „Spărgătorul de nuci” de Piotr Ilici Ceaikovschi, ca și cu „Voci de primăvară” și „Dunărea albastră”, de Johann Strauss fiul, publicul a fost purtat în trei timpi într-o rotire fluidă când mai lentă, când mai dinamică. „Sângele vienez” din opereta cu același nume le-a pulsat tuturor în vene preț de câteva minute, iar „Valsul numărul 2” de Dmitri Șostakovici, popularizat și de filmul lui Kubrick „Eyes Wide Shut”, ca și de concertele lui André Rieu, a încheiat magistral seara.

Încleștarea muzicală a fost totuși evident condusă de tangouri, care au impus ritmul sincopat și o imaginară caminata (deplasare) tandru-brutală, despre care scriitorul Jorge Luis Borges, un cunoscător al genului, el însuși autor de versuri pentru milongas, spunea că ar fi o luptă tratată ca o sărbătoare. Și chiar dacă îi repugnau cumva „nerușinarea” și „violența” tangoului teatral, preferând oricând frenezia și intimitatea unei milonga, Borges s-a lăsat sedus de ideea colaborării cu Astor Piazzolla, rezultând, în 1965, un album, El tango, o veritabilă poveste muzicală, care face furori și astăzi, în varianta modernă. Capodopera comună n-a reușit să-i apropie până la urmă pe cei doi titani, care au sfârșit prin a se certa și blama public, reproșându-și... surzenia muzicală, respectiv surzenia poetică. Rămâne însă ceea ce i-a legat temporar, adică un ritm nemuritor, deschis improvizației și libertății, căruia i-au simțit gustul și spectatorii de la Ateneu. Un ritm ce i-a cuprins pe toți într-un posesiv abrazo (postura îmbrățișată a dansului), de neuitat.