Uniţi, nu salvăm Basarabia! De ce nu le doresc moldovenilor să vrea în România

Ei, cum v-aţi imagina voi un de-al de Antonescu, preşedintele care n-a fost să fie, ca lider absolut şi peste Basarabia? Sau vreun domn Ponta ţinând discursuri patriotice, de să reverse Prutul de lacrimile întregii suflări româneşti adunate pe un mal şi pe altul? Sau nişte baronaşi ca Dragnea, Oprişan sau Fenechiu cum îşi extind înţelepciunile, şi spiritul de lideri, şi valorile europene, ah!, mai ales ele!, în ţara cea unită?

Dar, s-o luăm pe rând!

Ne-a lovit de-o bucată de vreme, nu prea multă, dragostea de ţară! De cealaltă ţară, mai exact. Republica Moldova. Da o dragoste de aia de zici că România a pierdut Basarabia acum vreo două săptămâni şi toată lumea arde de durere să o ia înapoi cât mai e frontul cald. Nu să treacă, Doamne fereşte!, zeci şi zeci de ani de istorie însângerată, de viaţă schingiuită de ciuma roşie, de mentalităţi educate cu parul de Mama Rusia, de pământ smuls bucată cu bucată din trupurile moldovenilor.

Nu! Noi, fraţii din România, ăia mai mari şi mai puternici, cum ar veni, ne-am pus în cap, parcă într-o noapte-a minţii, că vrem Unire. Şi dă-i înainte cu declaraţii! Cu lacrimi! Cu mitinguri care adună mai mulţi unionişti pe Facebook decât prin pieţe. Cu vorbe de jale aruncate de pe la microfoane de toţi mai-marii noştri. Că, la capitolul Basarabia, toată suflarea de politicieni din România s-a prins deja în hora Unirii viitoare. Pentru că, nu-i aşa, ce poate fi rău să defilezi pe la tot felul de ecrane cu salvatul neamului românesc, fără să ai vreun plan exact a ce vrei tu să salvezi. Şi, mai ales, cum.

Şi nici nu mai contează că, de peste Prut, românii ceilalţi ne spun frumos şi cât se poate de frăţeşte că nu-i loc de Unire cum ne imaginăm. C-om face noi şi asta, dar poate aşa, simbolic, prin spaţiile UE. Că nici poporul nu-i la fel de înflăcărat de acest gând ca acum douăzeci de ani. Ba chiar nu prea le pică bine ca noi să scormonim povestea asta depăşită, cel puţin acum, de realitate. Şi chiar, mai rău, îi agităm degeaba pe propagandiştii moscoviţi, pe electoratul rusofon, pe comuniştii încă prea vii, prezenţi în cifre înspăimântătoare pe dealurile moldoveneşti.

Dar noi, nu şi nu! Unire! Unire! Şi iar Unire! De am sentimentul că, de vreo puţine luni, nu mai eşti român adevărat dacă nu zici ceva de Unire! Dacă nu sari şi tu c-o lozincă despre tot neamul adunat, chit că discuţia-i despre gaze de şist. Şi ce să zici? Dacă zici da, poate-ţi găseşti vreo câţiva aliaţi să te susţină. Oricum, dintre ai tăi, nu-ţi va crăpa niciunul capul cu pietre în piaţa publică. Dacă zici nu, te aşteaptă o rafală de huiduieli, că eşti un trădător de neam, că nu-ţi vrei ţara înapoi, că, mai rău!, eşti vândut ruşilor. 

Dar, să lăsăm poporul şi să revenim la conducători. Ce le-ar mai aprinde lor Unirea flacăra iubirii de bani! Şi cum le-ar mai ieşi lor inima din piept mânaţi de visul de putere! Căci n-am văzut niciun ales postdecembrist care să moară de dragoste de neam.

Mă uit în jur la sărăcia care îngenunchează ţara asta blestemată, la politrucii care nu se mai opresc din războaiele purtate întotdeauna pentru banii noştri, la marii lideri puşi numai pe hoţii şi pe salvat baroni puşcăriabili, la minţile luminate, prea laşe să mai coboare la noi de prin palate, la zecile de mii de oameni care strigă în stradă în fiecare zi. Mă uit şi mă întreb când, oare, o să-şi asume conducătorii noştri, sfâşiaţi de patriotism, măcar România asta mică, aşa cum o fi ea acum? Căci, altfel, singurul rezultat al Unirii va fi că vor distruge două ţări. Nu una, ca acum.