„Unde eşti, draga mea, dragă?”

„Unde eşti, draga mea, dragă? Unde eşti?”. O privesc în ochi. Şi caut în ei o licărire a ceea ce a fost. Stă în faţa mea. Ea. Pare aceeaşi. Şi, totuşi, nu e.

Încerc să pricep logica absurdă a biologiei. Să înţeleg cum, la peste 80 de ani, acele sinapse, neuroni, materie cenuşie sunt pulverizate în interior. Cruntă boală, ce şterge tot ceea ce ne face să credem că suntem oameni. Printre picături, mă recunoaşte. Şi, atunci, îmi cuprinde mâna în mâinile ei bătrâne. Mă priveşte adânc în ochi, cu o bucurie a unei eterne regăsiri. Şi mă întreabă: „Ce faci tu, draga mea, dragă?”. Şi apoi iar dispare.

Am în faţă o hârtie mare. Un copac întreg, la ale cărui margini de ramuri stau nume. Familii întregi. Bunici, părinţi, fraţi, surori. Undeva, în vârf, e numele ei. Cecilia. Un copac cu rădăcini puternice şi cu vârfuri atât de firave. Sub fiecare ram, apare scris cu tuş: învăţător, preot… Rezumatul a zeci de generaţii. Vieţi prescurtate pe o coală mare şi albă de hârtie.

Bunica iar m-a uitat. Sinapsele sunt deconectate. Şi îmi vine, la fel cum Mircea a făcut în „Orbitor”, să îmi lipesc capul de părul ei alb şi să îi visez toate visele. Toată viaţa ei. Să îi visez fluturii mari, şi pădurile prin care a trecut, şi podurile peste care a trecut, şi toate râsurile şi surâsurile adunate într-o viaţă de om. Şi toate lacrimile şi suspinele consumate într-o viaţă de om.

Visez viaţa bunicii. Cu ochii mei deschişi lângă ochii ei pierduţi. Cu ochii mei pierduţi lângă ochii ei deschişi. E fata preotului Constantin şi a învăţătoarei Aneta. Făuritorii de neam şi patrie. E nepoata notarului Ştefan şi a moaşei Zamfira. Şi tot nepoata casnicei Nataliţa şi a crâşmarului Neculai. E fata din familia cu şapte preoţi, care au purtat rugăciune după rugăciune în casele moldovenilor. Şapte preoţi de la care, însă, bunica nu a învăţat să meargă la biserică. Nici să bată mătănii în faţa icoanelor. Nici să ţină post. Nici să poarte cruce la gât. Şi nici să îngenuncheze, seara înainte de culcare, şi să se roage. Dar a învăţat să nu uite! Să nu uite niciodată să fie om.

„Ce mai face Matei, dragul meu, drag? Merge la şcoală, nu? Să-i spui că-l iubesc!”. Ochii bunicii se înroşesc. Ochii mei se îneacă. Îi povestesc, din nou, realitatea. Că a intrat la şcoală, că învaţă bine, că îi plac cărţile. Că e primul copil din clasa I care şi-a făcut singur abonament la bibliotecă. Mă mai şi plâng. Că mai face năzbâtii, bunică, uneori!

Biologia, acea ştiinţă absurdă, mă trânteşte din nou la pământ. Bunica m-a uitat. Încă o dată. Visul mi se pierde în copilăria ei, la Epureni. Un sat din Vaslui. Un sat uitat pe hartă de lumea cea nouă. Un sat în care ea a trăit fericirea şi a descoperit amărăciunea. În care a învăţat, s-a jucat, a colindat, a cutreierat uliţă după uliţă, cu paşii zglobii ai copilăriei. Un sat în care tatăl, preotul Constantin, i-a murit strângând-o în braţe, sugrumat la 30 de ani de o inimă prea plăpândă. Un sat în care mama, învăţătoarea Aneta, i-a murit la picioare, stinsă la 42 de ani de boala sărăciei. Un sat din care ea, bunica, a plecat în lume, orfană, la 12 ani. A plecat la oraş să înveţe carte, să-şi facă un rost, să-şi facă o viaţă.

„Tu mai scrii la ziar, draga mea, dragă?”. Mă cuprinde în braţe. Abia mă mai cuprinde cu braţele-i tremurânde! Şi, pentru câteva clipe, îi continui în povestiri realitatea. Că mai scriu… că îi mai păstrez ziare… că nu mai ştiu nici eu, bunică, de ce mai scriu… Şi iar am pierdut-o! 

Am în faţă o altă hârtie mare. Un sul întreg, desenat tot cu tuş. Desenat de mâna ei, în zeci şi zeci de ani în care a creionat un întreg oraş. Bunica a fost proiectant la Institutul de Cercetare şi Proiectare Moldova, încă de la începutul anilor ’60. Schiţă după schiţă. Desen după desen. Bloc după bloc. Stradă după stradă. Fabrică după fabrică. Mii de ore după mii de ore aplecată spre o planşă pironită în pionieze. Aşa a desenat bunica oraşul întreg. Iaşiul ei, Iaşiul meu, pe care încă îl străbat întrezărind printre vile, termopane şi malluri munca ei de-o viaţă.

„Remy, e Crăciunul? A venit preotul şi la noi. Şi tata cânta în casele oamenilor, la Sărbători. Mă ţineam ca scaiul de haina lui. Cântam şi eu cu el! Eram copil, ca Matei al tău!”. E bucuroasă. Îmi strânge mâna cu toată puterea. Îi urmăresc pe chip realitatea. Povestea-i de demult. Şi vorbele ei mă poartă din nou spre amintirile-i păstrate în alte hârtii, luciose şi zimţate, lipite cu aracet în câteva albume. Mă agăţ cu disperare de clipele reale. Îi pun muzică. Să ascultăm din nou, una lângă alta, Pavarotti, zeul ei, pe care l-a împărţit cu mine ani la rând. Vreau să pun mâna pe o carte. Să iau „Mizerabilii”, să-i citesc măcar câteva dintre rândurile ei preferate. Să mai fac măcar un singur lucru care îi place, în clipele astea care mă ameninţă cu uitarea.    

„Te-ai îmbrăcat prea gros, draga mea, dragă! E vară!”. Bunică, e…. Dar am pierdut-o. Din nou.