Un tânăr crescut în grija statului, abandonat de stat: povestea unei generații care nu mai are la ce să se lege

„La mine n-are la ce să se lege, că cei de la rețelele electrice m-au pus să fac racordarea la curent, adică să plătim la o firmă fantomă care n-a făcut nimic, decât a luat banii...”, îmi scrie Daniel într-un mesaj care ar trebui să zdruncine orice conștiință. El povestește cum a fost pus să plătească unei firme fantomă pentru o racordare la electricitate care nu s-a făcut niciodată. În spatele acestor cuvinte simple se ascunde o realitate crudă: un om tânăr, care a crescut în grija statului, a fost lăsat de același stat într-un întuneric sumbru.

„Am plătit până acum 26 de milioane să îmi pună curent și tot nu am reușit”, spune el, cu o resemnare amară. Acest tânăr nu cere milă. Cere doar normalitate, să poată trăi demn, să aibă lumină în casă și un viitor pe care să-l construiască cu propriile mâini. Dar România i-a oferit birocrație, indiferență și uși închise.

„Mi-a dat locuință, dar eu nu am putut nici în ziua de astăzi să mă mut în ea, din cauza că nu are utilități deloc — nu apă, nu lumină, nu gaz”, continuă el. Din puținul pe care îl are, încearcă totuși să repare, să vopsească, să facă din acea locuință un loc pe care să-l poată numi „acasă”.

Tinerii proveniți din centrele de plasament se lovesc zilnic de zidurile unei societăți care îi declară „integrați”, dar îi lasă fără sprijin real. Mulți nu au acte, locuințe decente sau acces la educație. Iar când vor să muncească sau să-și construiască o viață, sunt întâmpinați cu neîncredere, dispreț sau pur și simplu ignorați.

Instituțiile statului care ar trebui să le ofere sprijin — primării, direcții de asistență socială, companii publice — ar trebui sa funcționeze mult mai bine. În realitate, responsabilitatea este pasată de la un birou la altul, până când tânărul renunță.

Acest caz ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru toate autoritățile locale care gestionează fonduri uriașe pentru „integrarea socială” a tinerilor instituționalizați. Integrarea nu înseamnă statistici, ci vieți trăite cu demnitate.

România nu are voie să mai închidă ochii. Pentru că fiecare tânăr ca el este o dovadă că statul nu a făcut destul exact acolo unde ar fi trebuit să fie cel mai uman: în grijă, în sprijin, în solidaritate.

Dacă vrem o țară care să aibă viitor, trebuie să începem prin a-l da celor care au fost uitați.