Un preşedinte nihilist, reforme timide, absenţa coeziunii societale: Republica Moldova în an electoral

Contextul internaţional şi dezvoltările contemporane ale conflictului în direcţia războiul hibrid aduc noi provocări statelor, cu atât mai mult statelor slabe. În spaţiul post-sovietic, dar nu numai, în întreaga zonă de interes rusă, războiul informaţional permite dezvoltări ce ameninţă societăţile şi comunităţile statelor din spaţiul post-sovietic.

Cu atât mai mult este expusă Republica Moldova care a intrat în an electoral. Mai mult, vorbim despre un stat a cărui vulnerabilitate faţă de propaganda rusă este extrem de ridicată, prin controlul Moscovei asupra a 80% din ştirile din spaţiul public. Tentativa de contracarare este salutară, prin strategia de combatere a războiului informaţional şi legea anti-propagandă care interzice difuzarea ştirilor şi emisiunilor de comentarii politice a posturilor statelor care nu au semnat directiva pentru televiziunea transfrontalieră, în speţă Rusia, dar e insuficientă pentru a contracara serios războiul hibrid al Rusiei care e în desfăşurare şi în Republica Moldova.

Peste toate, avem un preşedinte prorus la Chişinău care a depăşit toate limitele acceptabile pentru un preşedinte de stat care îşi trădează propria poziţie, jurământul şi statul al cărui preşedinte este prin loialităţi faţă de Rusia şi interesele ruse în Republica Moldova. Igor Dodon se anunţă ca preşedinte nihilist şi subminează toate eforturile propriului stat de limitare a vulnerabilităţilor sale în faţa unui posibil război hibrid al Rusiei. O situaţie fără precedent cu impact major mai ales în perspectiva alegerilor în care perspectiva unei victorii a socialiştilor pro-ruşi creşte odată ce forţele pro-europene, de opoziţie şi de la putere, se confruntă fără perspectiva unei mari coaliţii la guvernare.

1. Războiul hibrid şi rezilienţa societală. Cazul Republicii Moldova

Adoptarea legii anti-propagandă, a strategiei împotriva războiului informaţional şi schimbul de declaraţii belicoase între Duma de stat a Federaţiei Ruse şi Parlamentul Republicii Moldova, la început de an electoral, au adus Chişinăul în prim planul combaterii şi al abordării războiului hibrid. E un lucru extrem de important, de consistenţă, însă întrebarea este, cu intrarea în acest nivel al disputelor internaţionale, cu preluarea controlului asupra spaţiului public la nivel naţional – în fapt o repatriere a spaţiului public – ştie Republica Moldova cum arată, în fapt, războiul hibrid ca şi conflict de secol 21? Are ea instrumentele să se poată apăra consistent şi eficace în această confruntare? Este ea gata să coopereze cu România şi NATO pentru a-şi aduce sistemul instituţiilor de stat în stare să lupte într-un asemenea conflict?

Alunecarea spre război. Nimic din ce am mai văzut până astăzi

Despre războiul secolului 21, tipurile de conflicte ale începutului acestor ani, s-a scris relativ puţin. Sunt multe referinţe, ceva concepte vehiculate, puţine lucruri cu adevărat acoperite. Dar şi câteva trenduri care merită subliniate, mai mult, sunt tendinţe ce arată că lumea se îndreaptă, încet, spre situaţia cea mai de jos a nivelului de pace şi se apropie de cel mai probabil punct al apariţiei unui război. Iată şi câteva motive:

Mai întâi, lumea a uitat să mai realizeze şi să aplice acordurile de pace. Nu înseamnă că acestea nu există, dar tot mai puţine conflicte se încheie cu un asemenea acord, după 1992-1994, iar dacă se întâmplă, ca în Orientul Mijlociu, procesul de pace de la Oslo şi premiile Nobel pentru cei care l-au realizat riscă să se transforme în scrum la o a doua Intifadă. Singura veste bună a ultimilor ani este încheierea acordului de pace într-un război lung, în cazul Columbiei, între guvern şi FARC. Însă în mare, procesele de pace durează sine die, şi se încheie doar cu acorduri de încetare a focului, o recunoaştere a faptului că pacea nu se poate înfăptui, ci doar o formula prin care conflictele să nu mai creeze victime. Este cazul tuturor conflictelor îngheţate şi a conflictelor uitate de generaţia a doua, inclusiv cel din raioanele de Răsărit ale Republicii Moldova.

Un alt argument al căderii/alunecării spre conflict este faptul că, la nivelul conducerii marilor actori, dominaţia leadership-ului naţional este preluată de către establishment-ul militar.

Iată însă că ultimii ani au arătat că nici măcar acest pas nu mai e aşa de lesne de atins. Capacitatea de menţinere a încetării focului este redusă, iar formula găsită pentru a evita războiul deschis sau, eventual, încheierea artificială şi inutilă a unor acorduri ce nu pot fi respectate, au apărut acordurile de deconflictualizare şi cele vizând regulile de angajare. Aceste acorduri apar şi sunt aplicate, cu precădere, la nivel militar şi vizează – precum în Siria sau pe toată linia de contact NATO-Rusia, de la Marele Nord – Norvegia-Suedia-Finlanda-Statele Baltice – până în Marea Neagră, Siria şi Estul Mediteranei.

Aceste două tipuri de acorduri sunt o recunoaştere că nu pot fi încheiate nici măcar acorduri de încetare  a focului, părţile se confruntă în continuare, mor oameni, doar că în anumite zone, există înţelegeri de evitare sau diminuare a ritmului confruntărilor, acele zone de deconflictualizare. În plus, există formule care permit evitarea escaladării într-un conflict pe scară largă, prin linii de comunicare între părţi pentru explicarea incidentelor marginale, accidentelor şi nervozităţii într-o parte a frontului, pentru a nu escalada şi cădea în război generalizat, în condiţiile în care e cunoscută modalitatea în care părţile se angajează în mod real pe scară largă, când e vorba despre momentul de angajare destructivă reciprocă. Pe baza acestor ultime tipuri de acorduri de deconflictualizare şi a celor ce vizează regulile de angajare, numărul de victime e diminuat iar escaladarea în conflict pe scară largă e controlată, de asemenea.

Un alt argument al căderii/alunecării spre conflict este faptul că, la nivelul conducerii marilor actori, dominaţia leadership-ului naţional este preluată de către establishment-ul militar. Atât în Rusia, unde oamenii forte ai sistemului rămân Ministrul Apărării Serghey Shoigu, dar în primul rând Şeful Armatei, Valerii Gherasimov, ca şi în cazul SUA, de exemplu, în care de la consilierul pentru Securitate naţională, şeful Pentagonului, Directorul CIA, toţi sunt militari/foşti militari cu state vechi în teatre de operaţiuni, această preponderenţă a elementelor militare anunţă aceeaşi cădere spre conflict. Nu că militarii ar fi înclinaţi spre război, din contra, sunt cei mai bine plasaţi să-i cunoască efectele; doar că în spaţiul instrumentarului de reacţie la o criză, militarilor şi foştilor militari le sunt familiare aceste instrumente ce includ utilizarea forţei armate, intervenţia militară directă şi formatele de agresiune în forţă pentru atingerea obiectivelor, respectiv au încredere că establishment-ul militar, pe care-l cunosc profund, poate face treaba.

Războiul hibrid a introdus o nouă realitate, aceea în care valorile şi principiile democratice, ale liberalismului şi societăţii deschise, sunt considerate de către duşmani vulnerabilităţi.

Nu în ultimul rând, simpla existenţă a liniei de contact cu trupe NATO/americane şi ruse, de o parte şi alta, pe linia pe care am descris-o mai sus, de la Marea Nordului – Marea Baltică – Marea Neagră, inclusiv Estul Mediteranei şi Siria, face ca soldaţi ruşi şi americani să stea faţă în faţă, eye to eye, privindu-şi albul ochilor, să tragă unii în alţii, să moară şi să revină acasă în coşciuge, câteodată, SUA şi Rusia fiind în această situaţie de contact pentru prima oară după criza rachetelor din Cuba, în 1962. Şi această situaţie creează deschiderea spre conflict posibil, cu un declanşator credibil, în orice moment.

De la omuleţii verzi la cei mai puţin identificabili, civilii de printre noi

Acesta nu este primul şi singurul pas făcut în sensul negativ, al perspectivei de conflict în lume. Ci sunt şi elemente mult mai profunde asupra modului de a duce războiul în secolul 21. Astfel, nu numai Armatele se confruntă, cum eram obişnuiţi, nu numai statele se confruntă, în variantă hibridă, utilizând toate categoriile de instrumente – de la criminalitate organizată la valorificarea legislaţiei sau lipsei ei, la războiul cibernetic sau cel informaţional, utilizând infracţionalitatea organizată, criminalitatea cu violenţă, privatizările, circuitele financiare dubioase, slăbiciunile umane, lăcomia individuală şi corupţia, cu precădere, totul pentru a altera decizia şi a pregăti câmpul viitor de luptă. Mai nou, se confruntă societăţile în integralitatea lor, cu regulile şi funcţionalitatea lor.

Astfel, războiul hibrid a introdus o nouă realitate, aceea în care valorile şi principiile democratice, ale liberalismului şi societăţii deschise, sunt considerate de către duşmani vulnerabilităţi, sunt privite în acest mod şi pentru fiecare se construieşte un instrument pentru a valorifica aceste vulnerabilităţi. O asemenea viziune vine cu precădere de la state şi societăţi care nu dau doi bani pe valorile democratice, dar care planifică în acest sens operaţiunile, cu precădere Rusia sau Daesh/Stat Islamic. Aşa au apărut omuleţii verzi, fără semne şi fără a fi asumaţi, care speculează limitele şi nişele din dreptul războiului şi negării credibile a implicării armate hibride, aşa a apărut războiul informaţional care speculează libertatea cuvântului şi libera circulaţie a ideilor, război informaţional purtat de civilii de printre noi, concetăţeni cu noi pe care nu-i putem şti pentru că nu au semne distinctive. Aşa au apărut multe elemente de război hibrid contemporan.

Nu înseamnă, acum, să ne schimbăm principiile şi valorile după care se ghidează liberal-democraţia şi societatea deschisă contemporană, nici pe de parte. Dar trebuie să ştim cum funcţionează războiul hibrid şi cum contracarăm acest nou tip de război al secolului 21. Iar formulele de reacţie sunt extrem de complexe şi reclamă noi acţiuni şi instrumente majore, diferite de cele de până în prezent.

2. Războiul hibrid, războiul întregii societăţi, a tuturor cetăţenilor

Trebuie să spunem că dificultatea de a reacţiona în cazul unui război hibrid vine de la dificultatea identificării clare a duşmanului şi a demonstrării agresiunii, de la ambiguitatea şi negarea credibilă introdusă de războiul hibrid, dar şi de la nivelul celor implicaţi într-o asemenea apărare. De fapt, vorbim despre conceptul de rezilienţă societală, care presupune închiderea vulnerabilităţilor societăţii care sunt privite ca ferestre de oportunitate de către inamicul hibrid, dar şi o creştere a capacităţii de reconstrucţie şi reabilitare după o lovitură hibridă, respectiv capacitatea de a suplini elemente aflate sub atac – că sunt elemente de infrastructură critică sau elemente concrete, de substanţă, ale structurii, fibrei sau osaturii unei societăţi.

Pentru aceasta este nevoie, fireşte, de cunoaşterea tipurilor de agresiuni hibride la care sunt supuse societăţile contemporane, de către cât mai multă populaţie, creşterea conştientizării şi cunoaşterii elementelor atacurilor hibride, care să fie lesne identificabile pentru populaţie. Apoi e vorba despre capacitatea de reacţie pregătită şi antrenată după un asemenea moment al unui atac disruptiv, a unei agresiuni hibride. Pe termen mediu şi lung, educarea societăţii şi a membrilor săi, cetăţenii, este de primă importanţă pentru a crea rezilienţa, însă un asemenea instrument se construieşte în timp.

Într-adevăr, războiul hibrid nu poate fi contracarat doar de către stat şi instituţiile statului, chiar în varianta apărării în abordare comprehensivă, cu toate instituţiile integrate, şi a reacţiei de tipul whole of the government, deci a unui instrument ce vizează suma instituţiilor statului. Nu. Aici e necesară cooperarea deplină a societăţii, a comunităţilor locale coerente, într-un efort convergent şi conştient, şi a reacţiilor fiecărui cetăţean. Dar în cazul societăţii, reacţia e determinată de coeziunea societală preexistentă, de sentimentul identităţii puternice, dar şi de componenta profundă de patriotism ce animă societatea. În ceea ce priveşte cetăţenii, sunt necesare participarea şi voinţa lor, dorinţa de a se angaja în efortul de combatere a unei agresiuni hibride împotriva propriului lor stat.

Pentru ca un stat să beneficieze de aportul direct al societăţii, comunităţilor distincte, al tuturor cetăţenilor săi, sunt, însă, necesare precondiţii obligatorii, despre a căror responsabilitate o plasăm, de această dată, înapoi la stat şi la nivel instituţional: e vorba mai întâi despre dimensiunea de imagine a statului, conducerii, leadership-ului, decidentului politic, al regimului. Apoi e vorba despre încrederea în aceste elemente – cum ar putea cineva participa sau dori să se implice, sau sprijini autoritatea în varianta cetăţeanului elveţian, cel mai bun exemplu la nivelul cooperării cetăţeanului la rezilienţa societală, dacă nu are încredere în conducătorii săi. În al treilea rând e vorba despre percepţia publică despre conducere, reprezentarea naţională şi perspectiva de devenire a statului şi societăţii, respectiv despre credibilitatea liberului şi decidentului. Peste toate, mai este vorba despre nivelul de speranţă la nivel societal.

Războiul hibrid nu poate fi contracarat doar de către stat şi instituţiile statului.

Cât despre instituţiile statale, ele au nevoie de o formulă sofisticată de reacţie: mai întâi, fireşte, ele trebuie să existe şi să funcţioneze, să fie eficiente şi să livreze serviciile aşteptate de societate; apoi e nevoie de creştere a capacităţii de cooperare inter-agenţii, respectiv de lucru şi susţinere comună şi mutuală în cazul atacurilor hibride, în care, pe rând, în funcţie de responsabilităţi, fiecare trebuie să devină chef de file, responsabil, iar ceilalţi participanţi să sprijine efortul comun. Această capacitate se educă, se planifică şi se exersează pentru a putea avea reacţie. Apoi e vorba despre formula reacţiilor de forţe întrunite, la nivel militar şi al capabilităţilor multiple de securitate şi, nu în ultimul rând, de interoperabilitate cu partenerii şi aliaţii capabili să ofere sprijin efortului de apărare în faţa agresiunii hibride.

Acum gândiţi-vă, după ce aţi citit toate cele de mai sus, cam cât de vulnerabilă sau de rezilientă, în complementaritate, este Republica Moldova. Şi cât de mult contează cooperarea, reformele statului, construcţia instituţională, sprijinul reformelor sectorului de securitate, construcţia rezilienţei şi cooperarea cu NATO, UE şi România, reconstrucţia speranţei şi a încrederii societăţii şi cetăţeanului în conducerea statului şi capacitatea sa de a reuşi, şi atunci avem dimensiunea reală a locului unde se află Republica Moldova astăzi şi cam ce eforturi trebuie să facă pentru a ajunge să poată reacţiona în faţa unui atac hibrid.

FOTO IPN

3. Igor Dodon, un preşedinte nihilist

Fără să vreau să ţin un curs de ştiinţe politice, merită să amintim aici despre nihilismul rus, curent politic care respinge ordinea, instituţiile, orice construct social, orice scop în viaţă, respingere orice propunere sau orice proiect, de plano, fără nici un motiv, fără niciun argument altul decât înclinaţia spre deconstructivism, spre componenta populist-anarhistă a societăţii şi spre scepticismul total al adepţilor acestui curent. Nihilismul s-a lipit, nu întâmplător, de Rusia anilor 1860, prin respingerea autorităţii. După asasinarea Ţarului Alexandru al II-lea, în 1881, nihiliştii erau sinonimi cu cei ce vor să utilizeze violenţa pentru a aduce schimbarea cu orice preţ, dar fără a avea un proiect, respingând ordinea şi instituţionalismul statal de orice fel.

De la Serghei Nechayev, cu Catehismul unui Revoluţionar, la Bakhunin, cu Reacţiunea în Germania, nihilismul a luat aripi în Europa cu recursul său la violenţă, distrugere generală şi spirit anarhic. Să avem deci încredere în Spiritul Etern care distruge şi anihilează doar pentru că e sursa eternă şi fără nici o credinţă a vieţii. Pasiunea pentru distrugere este o pasiune creativă, de asemenea!”, susţine Bakhunin.

Ei bine, am făcut acest excurs pentru că acţiunea zilnică a lui Igor Dodon m-a dus cu gândul către acest filon de influenţă, ca şi încruntarea sa inevitabilă, care e menită să aducă ceva seriozitate în atitudinea sa mai degrabă haioasă şi rizibilă, dar mai ales pornirile sale eterne destructive, de a respinge totul a priori, fără argument şi fără discernământ. Dar în acelaşi sens merge şi recursul şi ameninţarea repetată cu utilizarea forţei, violenţei, agresiunii – oamenii pe care-i tot aduce de peste un an să răstoarne statul de drept, ordinea, hotărârile Curţii Constituţionale şi să-i dea prerogative nelimitate de putere.

Igor Dodon e un nihilist pentru că nu are nici un proiect, nu face nimic constructiv pentru concetăţenii săi

Igor Dodon este un nihilist. L-a luat pe „NU” în braţe şi respinge orice propunere, orice om, orice atribuţie, orice e legat de ordinea de drept, de statutul şi responsabilităţile instituţiilor în stat. E şi destructiv prin definiţie, respingând totul doar pentru că e în opoziţie şi pentru că doar aşa crede că poate creşte în sondaje. În interes propriu, nu în cel al cetăţeanului. Dacă nu el, măcar partidul său. Dacă nici acest trend nu se respectă, măcar nu cade atât de mult. Mai frânează astfel prăbuşirea.

Pe de altă parte, Igor Dodon e un nihilist pentru că nu are nici un proiect, nu face nimic constructiv pentru concetăţenii săi, ci doar, poate, pentru propria persoană, pentru care promovează fără noimă proiectul acumulării puterilor neconstituţionale. Îşi poate aduce cineva aminte de un proiect pozitiv, constructiv, de edificare a ceva pentru cetăţeni? Doar nu, nu şi nu! Mă opun, mă leg cu lanţuri, nu semnez, nu sunt de acord! Singurele lucruri pe care le face e să meargă lunar pe la Moscova, să sfideze majoritatea, să terfelească şi să-şi umilească propriului stat prin intermediul reprezentanţilor săi din funcţii publice ajunşi bătaia de joc a grănicerilor şi poliţiei de frontieră ruse, şi să submineze politicile Chişinăului. A majorităţii şi a instituţiilor îndrituite constituţional să decidă diferitele politici ale statului. De aceea nici nu se mai întâlneşte nimeni cu el.

Dar Igor Dodon este şi un anarhist. Îşi neagă originile statalităţii Republicii Moldova, statul în care este preşedinte. Neagă condamnarea Pactului Ribentropp-Molotov, motivul şi temeiul Declaraţiei de Independenţă. Neagă actele înaintaşilor săi care au luptat pentru autonomie, suveranitate şi independenţă de stat începând cu 1988-1989 (că de logica apărării Basarabiei române nici nu mai vorbesc). Îşi neagă originea sa de român, creştin ortodox al Mitropoliei reactivate a Basarabiei (stil vechi) de care ţine biserica din Sadova, satul său natal, în care, probabil, a fost botezat, sau identitatea de români răzeşi harnici a rudelor sale şi neamului Dodonilor, care au votat mai acum două zile unirea cu România, în actul simbolic generat de către autorităţile locale. Neagă şi realitatea evidentă din jurul său.

Nu mai puţin calificabilă drept nihilism, juridic de astă dată, este înclinaţia sa de a schimba regulile. A candidat pe o platformă cu promisiuni aiuristice, în baza regulilor şi atribuţiilor sale constituţionale, mizând din start pe ... schimbarea regulilor, legilor şi Constituţiei. Pe referendum şi schimbarea atribuţiilor, acumularea de putere neconstituţională. Pai atunci de ce ai mai candidat la funcţia de Preşedinte? Dacă nu te încăpea haina ei constituţională? De ce vrei să scapi de Constituţia pe care tocmai ai jurat credinţă statului şi îndeplinirea cu conştiinciozitate şi bună credinţă atribuţiile? Pentru că eşti un nihilist. Nimic nu-ţi convine. Eşti un nemulţumit etern.

Mai putem vorbi, în aceeaşi sferă de caracteristici care îl califică pe Igor Dodon, Preşedintele Republicii Moldova, drept nihilist – ce oximoron (poţi să întrebi mama şi soţia ce-i aia, sau dă fuga la dicţionar) – respectiv lipsa de responsabilitate. Cum putem spune că avem un preşedinte responsabil, respectuos cu atribuţiile sale, când el refuză semnarea a doua oară a unei legi votate de Parlament, sau semnarea numirii/desemnării, a doua oară, din nou, a unui ministru? E vorba nu de interpretarea Constituţiei, de relativizări şi nuanţe, ci de încălcarea expresis verbis a Constituţiei şi a propriilor atribuţii constituţionale. Din nou, pentru a genera suspendarea şi intrarea în campanie electorală, deci la bătaie, aducând, evident, oştile de socialişti la proteste masive – sau ameninţând că o faci, de pe poziţii la fel de iresponsabile, amestecând poziţia din stat cu cea de fost preşedinte de partid, interesele electorale şi de putere personale cu interesele cetăţenilor Republicii Moldova.

La capitolul iresponsabilitate, pe care o leg de nihilism, menţionez şi chestiunea orientării ostentative şi scandalos pro-ruse, susţinerea necritică a oricărui obiectiv şi interes al Federaţiei Ruse, deşi eşti preşedintele Republicii Moldova, un stat care şi-a declarat independenţa tocmai de... metropola sovietică şi comunistă rusă. O aberaţie, altfel. Săracul om de pe stradă, cetăţean din stânga Prutului ce aspiră la spaţiul european de peste râu, nu mai pricepe nimic. Al cui preşedinte zicea că este Dodon?

E dreptul său să fie nihilist, să fie un personaj tragic. Totul e să nu devină personaj hilar, sau, Doamne fereşte, ridicol!

Pe de altă parte, nihilismul lui Dodon se reflectă şi în altă realitate. E un personaj tragic. Joacă un rol ingrat doar din motivele de propăşire personală şi pentru avantaje electorale şi de putere, crede el. Numai publicarea sumelor de bani efectivi intraţi în Republica Moldova în ultimii ani arată clar că Federaţia Rusă nu mai e pe nicăieri. La schimburi economice e prin coada clasamentului. Nici pe zona separatistă nu se regăseşte, odată ce România are mai mult la schimburi decât Ucraina şi Rusia împreună, nici la remitenţe către ţară, iar la investiţii şi bani pentru dezvoltare, e la o distanţă de ani lumină de primii plasaţi pe listă, UE şi România. Deci pentru cine şi pentru ce face jocul aceste Igor Dodon? Pentru cine joacă rolul acesta tragic?

Până la urmă, nihilismul lui Igor Dodon e problema sa. Ca şi rolurile pe care alege să le joace, partiturile sale publice, alegerile sale îmbrăţişate mai sincer sau mai formal. E dreptul său să fie nihilist, să fie un personaj tragic. Totul e să nu devină personaj hilar, sau, Doamne fereşte, ridicol! Şi e pe aproape, cu toată evoluţia sa actuală. Iar un personaj pe seama căruia se fac bancuri şi glume, un personaj care devine ilar prin gesturi, poate fi lesne caricaturizat şi jucat în scenete umoristice. Totul e să nu cadă definitiv în ridicol. Ridicolul e moartea personajului politic. Iar prin declaraţii sforăitoare că va face şi va drege, refuzând şi respingând şi spunând tot timpul NU, dar fără a livra nimic pentru cetăţean, Igor Dodon riscă tot mai mult să devină un personaj ridicol al politicii din Republica Moldova.