Un pokerist fricos

Zeci de mii de oameni au venit cu inima deschisă la inaugurarea „Naţional Arena“ (ce nume-kitsch, superbă mostră de romgleză!). Nu atât meciul cu Franţa i-a atras, ci stadionul. Din păcate, decepţiile s-au ţinut lanţ.

Am sperat cu toţii într-o victorie, dar nu s-a putut. Nicio problemă, lumea a înţeles: francezii sunt mai buni. Joacă, totuşi, la Real Madrid, Barcelona, Manchester United, Manchester City, Chelsea, Arsenal, Bayern München, Lyon, Marseille, nu la Pandurii, Rostov şi Orduspor. Ai noştri au compensat prin ambiţie, trudă şi organizare. Iar cu un pic de noroc, în repriza a doua putea veni şi golul providenţial, la ocaziile lui Marica şi Stancu.

Dezamăgirea s-a conturat spre final, când - incredibil, şocant, umilitor - Piţurcă a început să tragă de timp. În loc să facă schimbări prin minutul 70, să întărească atacul pentru a forţa victoria, noul-vechi selecţioner a recurs la cea mai fricoasă strategie posibilă. A făcut o singură schimbare tactică, şi aceea abia în minutul 91 (Gigel Bucur în locul lui Marica), atunci când meciul era jucat. Şi chiar dacă am mai fi putut încerca două-trei şarje, meciul a fost înmormântat în zona careului nostru, unde portarul Tătăruşanu trăgea vârtos de timp. Simţindu-se trădat, publicul îl huiduia, dar portarul nu făcea altceva decât să aplice indicaţiile venite de la marginea terenului. Strategul era Victor Piţurcă.

Când au părăsit terenul de joc, fotbaliştii români au fost huiduiţi îndelung şi apăsat. Când mă gândesc la Costin Lazăr, Nicoliţă, Chiricheş sau Goian, găsesc nedrept acest tratament. Dar publicul nu putea ierta trădarea din final, decisă de un antrenor incredibil de fricos pentru un temut jucător de ruletă, barbut & poker.

Dincolo de hotarele fotbalului, au fost câteva năzdrăvănii memorabile. Ne vom aminti, peste ani, de brazdele care săreau ca proastele la orice pas mai apăsat al vreunui jucător. Prin minutul 20 al meciului, gazonul arăta deja ca un câmp vizitat de cârtiţe, cu gropi periculoase şi cu muşuroaie cât glezna. Într-o astfel de capcană l-am pierdut pe admirabilul Costin Lazăr şi, odată cu el, poate victoria.

De-a dreptul tembelă este ciuntirea Imnului naţional, de către un hartist al neamului, pe motiv că printre versurile paşoptistului Andrei Mureşanu s-a strecurat şi un anume Traian - nu contează că e împăratul Imperiului Roman, ci că ar putea fi confundat cu preşedintele României. Dacă asta-i explicaţia reală, atunci o spun cu toată convingerea: un dobitoc mai mare n-am văzut! Unul care n-a înţeles că a cânta Imnul României, în faţa a 55.000 de spectatori şi a câtorva milioane de telespectatori, nu este totuna cu a behăi, cu suta de euro lipită pe frunte şi cu paharul de whisky sub nas, pe iahtul privat al vreunui afacerist descurcăreţ.

Am mai desluşit, în această seară istorică de 6 septembrie 2011, că bunătăţile oferite de federaţie invitaţilor de la Tribuna VIP au fost atât de atrăgătoare, încât Domniile Lor - politicieni, vorbeţi, băgători de seamă - au pierdut atât începutul de meci, cât şi startul reprizei secunde. Unii reveneau la locurile lor, temeinic ghiftuiţi şi binedispuşi, prin minutul 57, întrebând profesionist: „Cât e scorul?"

Ca şi la Bac, inaugurarea „Arenei Naţionale" a fost ratată şi la a doua sesiune. Nu-i nimic, mai încercăm şi la anu'.