Testul moral al societăților moderne

În Uniunea Europeană trăiesc peste 100 de milioane de persoane cu dizabilități — adică mai bine de un sfert din populația adultă. Diferențele față de restul societății rămân dramatice: rata de ocupare este cu peste 20 de puncte procentuale mai mică, iar riscul de sărăcie și excluziune socială semnificativ mai ridicat.

Strategia UE pentru drepturile persoanelor cu dizabilități 2021–2030 a încercat să schimbe această realitate, propunând accesibilitate deplină, locuire independentă, incluziune educațională și o recunoaștere uniformă a dizabilității în toate statele membre. Deși strategia nu are putere normativă directă, ea funcționează ca un cadru politic ce orientează legislația, finanțarea europeană și obligațiile implicite ale guvernelor naționale.

În 2025, Parlamentul European a votat un raport care împinge strategia într-o direcție mai fermă: standarde comune de accesibilitate, definirea unitară a dizabilității, colectare riguroasă de date, monitorizare periodică și integrarea temei dizabilității în toate politicile europene — de la digitalizare și transport la buget, mediu și educație. Este, de fapt, o invitație la acțiune, o trecere de la intenții generoase la mecanisme concrete de schimbare.

România: între legislație amplă și realitate fragmentată

În România, cadrul normativ pare solid. Legea 448/2006 și Strategia națională 2022–2027 trasează o direcție clară, aliniată Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități. În practică însă, distanța dintre drepturi și exercitarea lor rămâne considerabilă. Companiile preferă de multe ori să plătească taxa aferentă neîndeplinirii cotei legale, în loc să angajeze efectiv persoane cu dizabilități. Multe clădiri publice au doar mimat accesibilitatea, iar transportul public rămâne, în numeroase localități, dificil de utilizat fără ajutor. Dezinstituționalizarea avansează lent, iar serviciile comunitare — sprijin la domiciliu, centre de zi, echipe mobile, servicii de consiliere și integrare profesională — sunt insuficiente sau inegal distribuite.

Lacunele de date sunt la fel de îngrijorătoare. România nu dispune de informații complete privind nivelul de angajare, accesul efectiv la adaptări rezonabile, gradul de participare socială sau riscul de sărăcie pentru diferite tipuri de dizabilități. Fără acestea, politicile publice sunt construite pe estimări și percepții, nu pe realități masurabile. În plus, sistemul de prestații sociale poate descuraja intrarea pe piața muncii: beneficiile pot scădea abrupt odată cu obținerea unui contract de muncă, ceea ce creează o alegere imposibilă între autonomie și securitate materială.

Direcții de reformă pentru următoarea etapă europeană

Transformarea efectivă a cadrului european ar putea porni din câteva idei testate deja în alte state și adaptabile la realitățile UE:

1. O „Garanție pentru ocuparea persoanelor cu dizabilități”, la nivel european Un mecanism unitar de formare, job coaching, tehnologii asistive și subvenții condiționate de calitatea locului de muncă. Modele similare există în Canada, Norvegia sau în state OECD, unde sprijinul nu se reduce la obligația de angajare, ci la construirea unor trasee profesionale sustenabile.

2. Cote „smart”, bazate pe indicatori de calitate În locul unei cote formale și al unei taxe alternative, un sistem european ar putea lega conformarea de indicatori precum stabilitatea contractului, evoluția veniturilor, accesul la formare și adaptările oferite la locul de muncă. Astfel, accentul se mută de la număr la calitatea integrării.

3. Educație incluzivă cu infrastructură garantată Finanțările europene pentru infrastructură școlară ar trebui condiționate de respectarea designului universal: accesibilitate fizică și digitală, curricula adaptată, echipe multidisciplinare în școli. În multe țări non-UE, astfel de „inclusion hubs” funcționează deja și reduc abandonul școlar în rândul elevilor cu dizabilități.

4. Locuire independentă și interzicerea finanțării instituțiilor mari O condiționalitate europeană clară — fonduri doar pentru servicii comunitare, locuire asistată, bugete personale pentru sprijin individual. Experiența unor state non-UE arată că tranziția devine posibilă când finanțarea este direcționată strict spre alternative, nu spre menținerea instituțiilor vechi.

5. Accesibilitate digitală obligatorie pentru toate proiectele finanțate din bani europeni Digitalizarea fără accesibilitate adâncește excluziunea. Un standard european ar putea impune audit de accesibilitate, co-design cu utilizatori și testare în toate proiectele IT publice și private realizate cu fonduri europene.

6. Întocmirea unei carte a bunelor practici sectoriale Sectorul privat poate fi un motor al schimbării dacă primește instrumente clare: modele precum „Autism Accessible Employer Charter” din Irlanda pot fi extinse la nivel european pentru domenii precum IT, banking sau retail.

Drepturile nu sunt statistici, sunt destine

În spatele strategiilor, rapoartelor și cifrelor se află oameni ale căror vieți sunt modelate, uneori radical, de deciziile politice. Un tânăr cu deficiență severă de auz care nu poate folosi transportul în comun fără însoțitor nu are doar o problemă logistică, ci o limitare directă a libertății sale de mișcare. O femeie cu dizabilitate psihosocială, trăind într-un sat fără servicii de sprijin, nu este doar o linie într-un tabel Excel, ci o persoană care își planifică fiecare zi în funcție de dependența față de familie și lipsa accesului la muncă sau educație.

Europa are astăzi ocazia de a trece de la bune intenții la transformări reale, cu efect direct în viețile acestor oameni. România, cu toate întârzierile sale, poate beneficia enorm de această schimbare de paradigmă — cu condiția să își asume, la rândul ei, modernizarea propriului sistem. În cele din urmă, sensul oricărei strategii nu este acela de a produce documente impecabile, ci de a crea societăți în care fiecare persoană își poate trăi viața fără bariere inutile, fără umilințe și fără a fi forțată să negocieze zilnic drepturi fundamentale.