Strategia Germaniei față de China. Reducerea riscurilor, decuplare, competiție corectă sau rivalitate militară?

Dacă Zeitenwende, sau politica Germaniei față de Rusia, a fost o lovitură venită în condiții speciale emoționale și politice, după declanșarea războiului de agresiune al lui Putin împotriva Ucrainei, apariția, la 13 iulie 2023 a Strategiei Germaniei față de China are o istorie a unei gândiri mult mai așezate, a numeroase controverse și rivalități între partidele coaliției, a intervențiilor marilor companii germane cu interese, investiții și producție în China și a vizitei premierului chinez la Berlin, care a amânat de altfel lansarea Strategiei.

Strategia vine după prima Strategie de Securitate Națională a Germaniei din istorie și după Declarația finală a Summitului NATO de la Vilnius, deci capitalizează pe toate aceste documente în care Germania a semnat acordul pentru formulările respective pe care și le însușește. În plus, precede viitoarea Strategie de Securitate Economică a UE, care va apărea până la sfârșitul acestui an, prefațată deja de prezentările și susținerile publice ale președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen.

Transformare sau reformă

Faptul că este o strategie gândită și așezată, rezultat al negocierilor și compromisurilor la nivelul societății, afacerilor și lumii politice germane, fac ca această Strategie să fie mult mai puternică și direct aplicabilă de către establishmentul german whole of the society, într-o formă integrată la nivelul societății, și e mai puțin literă retorică față de faptul așteptat, măsurat și verificat de mecanisme potrivite de implementare. Fiind document public, el păstrează echilibrele și nuanțele mai degrabă de transformare și adaptare decât unele de revoluție și reformă majore a politicilor publice, ar spune criticii care așteptat o variantă mai dure, mai apropiată de abordarea americană.

De altfel, cunoscătorii vorbesc despre două modificări substanțiale între formulările originare ale experților, convenite între instituțiile statului german, și rezultatul negocierilor politice. Astfel, dacă strategia menționa coordonarea transatlantică,  această formulare a fost estompată prin resortul la strategia UE și la relațiile Germaniei cu partenerii apropiați. Apoi dacă competiția sistemică cu China era asociată Germaniei, UE și partenerilor săi, versiunea publicată se rezumă să constate rivalitatea geopolitică cu SUA și atât. Totuși menționează explicit obligația statelor ce doresc să se alăture UE de a respecta strategia europeană față de China.

Totuși criticii care pun sub semnul întrebării schimbarea tectonică produsă în Germania față de China nu sunt îndreptățiți decât de propriile așteptări nerealiste. Evaluarea despre China este elocventă, sub ideea că Xi Jinping a schimbat China intern și extern și a extras-o din siajul unui respect față de lumea bazată pe reguli și o relativă recunaștere, dacă nu respectare a relevanței drepturilor omului. China a subminat propria situație internă a populației și a afectat punând sub semnul întrebării organizarea lumii, lansând un nivel de ambiție și dominație globală care recomandă schimbările pe care le promovează Germania în propria strategie.

Strategia numește explicit agresivitatea Chinei și vorbește despre nevoia de reducere a vulnerabilităților și de întărire a rezilienței, China fiind, concomitent, un partener, un competitor și un rival sistemic. Germania păstrează ideea reducerii riscurilor în relația bilaterală și exclude decuplarea, în schimb introduce dimensiunea europeană care să stabilească toate detaliile – unii ar spune pentru a se deroba de responsabilități, alții pentru că politicile ecoomice și de competiție revin Comisiei Europene și UE. Abordarea coordonată și inter-instituțională asigură, însă, perspectiva coerenței și seriozității abordării de limitare a constrângerilor economice ale Chinei. Pe de altă parte, transpar din strategie influențele companiilor interesate care încă gândesc soluții individuale și valorificarea propriilor influențe strict pentru afacerile lor particulare, evitând numirea unor principii și mecanisme generale europene în relație cu China.

În mod concret, Germania își expune totuși, transparent, o parte din cele mai cunoscute și vizibile pârghii proprii de influneță asuprea Chinei pentru a crea un instrument european anti-coerciție și evitarea subvențiilor externe care alterează piața, creând instrumente și pârghii politice și în domeniul competiției corecte, a reglementării tehnologiilor și crearea de inițiative de diversificare a surselor de materii prime critice printr-o mai mare diversificare și parteneriate globale-de la Africa la Asia Centrală și America Latină.

Bătălia strategică asumată de Germania în privința aspirațiilor și ambițiilor Chinei

Strategia Germaniei în privința Chinei are și alte noutăți majore și relevante, dincolo de abordarea profund strategică a documentului, de evaluarea corectă a problemelor și de ajustare nuanțată a soluțiilor. Germania face saltul, anunțat deja de către Strategia de Securitate, la dimensiunea strategică și de securitate și privește China foarte clar, mai mult, angajându-se direct să se implice pe aceste dimensiuni. Desigur, întregul concept este făcut în conjuncție cu Uniunea Europeană, dar niște pași individuali asumați sunt de remarcat.

Problema majoră în privința economiei și competiției corecte vine de la subvențiile chineze pentru preluarea diferitelor piețe și a unor lanțuri cât mai vaste de furnituri care să fie în China sau sub controlul Chinei, așa cum a descoperit lumea în modul cel mai neplăcut cu ocazia pandemiei de Covid19. Este vorba apoi despre deschiderea selectivă a pieței și condiționările politice ale accesului, despre alterarea competiției – inclusiv în materie de împrumuturi și finanțări – și mai ales despre constrângerile legate de transferul forțat de tehnologie către China pentru orice investitor. Mai mult, după ultimul blocaj al exporturilor de Germaniu și Galliu, metale rare indispnsabile în noile tehnologii, China forțează toți producătorii de înalte tehnologii să producă doar în China, să cedeze 51% din acțiuni unei firme sau persoane fizice chineze, să cedeze patentele și dreptrile de autor pe aceste tehnologii către China și să abdice de la propriile avantaje și investiții în cercetare și dezvoltare.

Germania își propune, astfel, să devină mai rezilientă și să investească pentru a dobândi o competență superioară în ceea ce privește China, dar își propune și să se agajeze pentru apărarea ordinii globale și să investească mai mult în securitate. Acesta este marele salt de gândire din cadrul Strategiei. Berlinul își dorește să reducă dependențele și să evite constrângerile politice ale Chinei, în coordonare cu partenerii europeni, în strategia de reducere a riscurilor, a vulnerabilităților în sectoarele critice și a lanțurilor de furnizori. Dar mai mult, Germania se implică pe dimensiunile de securitate, apărare și strategice și în privința Chinei, o revenire a Germaniei în marea geopolitică de la care abdicase după al Doilea Război Mondial și fondarea UE, dar care a fost anunțată de Strategia de Securitate Națională și de o serie de inițiative precum apărarea anti-aeriană europeană.

Marele pas înainte este și importul din Declarația finală a summitului NATO de la Vilnius a relației securității euro-atlantice cu securitatea indo-pacifică. Un element pe care nu-l găsim în Strategia de Securitate Națională, decât în trecere. De această dată, Germania consideră că există un teatru unic și unitar al abordărilor Chinei, deci leagă direct securitatea euro-atlantică de cea Indo-pacifică. Documentul menționează și preocupările pentru relația strategică dintre Rusia și China – o altă noutate – dar și anunță interesul și dorința Germaniei de a-și crește prezența de actor în domeniul securității, extinzându-și cooperarea militară și exporturile de armament în regiunea Indo-Pacifică.

Nu se vorbește în cadrul acestei strategii despre prezență militară sau securitară de vreun fel a Germaniei în indo-pacific, ci doar despre cooperare, dar pasul este relevant pentru un stat care s-a opus veto-ului francez față de deschiderea unei reprezentanțe a NATO în Tokyo și de implicare a NATO/UE în Indo-Pacific la nivel strategic și securitar, acolo unde Franța dorește să mențină dacă nu monopolul, măcar controlul, conducerea și dominația în elaborarea politicilor, la nivel european. Totuși se vorbește despre întărirea relației cu Taiwanul, deși se menționează atașamentul față de politica O Singură Chină.

Este posibilă reducerea riscurilor, competiția corectă și cooperarea cu China fără decuplare?

Strategia Germaniei despre relația sa cu China conține și avertismente severe la adresa investitorilor și companiilor germane prezente în China. Desigur, China poate miza pe influența acestora asupra politicilor germane sau poate să prezume că acțiunea și aplicarea strategiei va fi influențată de interesele companiilor germane în China, că statul nu are principala posibilitate și pârghiile de aplicare a reducerii riscurilor, dar aici Beijingul s-ar putea înșela. Strategie menționează explicit și apăsat nevoia ca industria germană să internalizeze calculele de risc și să evaluaeze orice viitoare investiții în China – în subsidiar să le revizuiască și pe cele curente. Asta pentru că Guvernul german nu va proceda la un bail out, o salvare de la faliment, dacă intervin evenimente geopolitice disruptive cum ar fi o criză privind Taiwanul.

Documentul nu se sfiește să vorbească despre rolul controlului exporturilor și a evaluării investițiilor externe făcute în China, condiționările explicite vizând ca tehnologiile să nu fie utilizate în domeniul militar sau în suprimarea drepturilor omului la nivel intern, în China – o transpunere a evaluărilor prezentate public de către președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. Angajamentul pe Taiwan și asumarea unui rol în creștere în domeniul securității în regiunea Indo-Pacifică, dar și definirea explicită a Chinei ca rival sistemic care își asumă subminarea lumii bazate pe reguli sunt premizele unei implicări serioase a Germaniei și unor preocupări crescânde la Beijing, inclusiv în perspectiva Strategiei de Securitate Economică Europeană, care ar trebui să marcheze domeniile în care preocuparea și atenția sunt sporite sau exporturile, investițiile și controlul e necesar și celelalte, unde cooperarea continuă.

O ultimă evaluare a zonei academice ridica la câteva mii produsele, serviciile și tehnologiile ce urmau să fie protejate și apărate, respectiv sub interdicția transferurilor către China, iar impactul acestor decizii asumate se vede deja la nivelul politicilor prin arestarea unor responsabili ai unor companii care transferă tehnologia semiconductorilor în China sau celebra căutare a viermilor informatici chinezi care ar afecta eventuala operațiune militară americană în China. Pentru că, dacă securitatea cibernetică nu este menționată detaliat în strategie, elementele sale sunt transparente iar formula apărării acestor componente tehnologice este asumată, ca și crearea unor limite și criterii verificabile de utilizare a altor tehnologii disruptive și emergente la nivel global, inclusiv de către China.

Iar dacă Strategia Germaniei privind China menționează și componenta de cooperare în domeniile schimbărilor climatice, dezvoltării durabile, sănătății globale și a relațiilor economice și comerciale, numite astfel la nivel general, rămâne pendinte marea dilemă, identificată deja și la nivelul Statelor Unite – care îmbrățișează aceeași strategie de limitare a riscurilor, chiar dacă nu cu aceleași nuanțe ci cu politici mult mai dure – dar și la nivelul Chinei: se poate face această politică de reducere a riscurilor fără a decupla economiile occidentale de cea a Chinei?

Dilema este reală și are relevanță majoră. Însă ambiguitatea constructivă a jucat nu o dată un rol în politicile globale, în special pe dimensiunea de a mai utiliza un timp pentru pregătire a tranzițiilor. Desigur, răspunsul nu este unul clar și evident, iar dezbaterile sunt aprinse și în curs. Totuși, dacă luăm logica directă a unei competiții corecte la nivelul comerțului global, al investițiilor și al evitării subvențiilor – sau a sancționării/impozitării proporționale a acestor produse – drumurile ar duce, prin finalitatea aplicării ferme și perfecte la o reală decuplare în câțiva ani, dacă nu câteva zeci de ani, în funcție de viteza, rigoarea și forța de aplicare a acestor politici și de manifestare a rezultatelor acestora.

O lume mai democratică și echilibrată global

Pe de altă parte, definirea și principiul nu este echivalent nici cu aplicare imediată, nici cu cea deplină a unor asemenea percepte. Politicile europene ale lui von der Leyen anunțau separarea produselor, serviciilor și a tehnologiilor sensibile de restul comerțului, majoritar, care ar urma să rămână intact în relația cu China. Și aici, o separare deplină, completă și riguroasă nu va fi posibilă și, realist vorbind, va fi vorba doar de limitare și întârziere a acestor transferuri către China, nicidecum de evitare completă a lor, practice vorbind. Însă dacă peste aceste deziderate introducem regulile competiției corecte la nivel general, e de văzut în câte domenii de interes pentru UE și Occidentul democratic ar mai rămâne o preeminență și avantaj competitiv al Chinei în vigoare.

Aici, cel mai probabil, China va menține zona manufacturieră și a produselor cu adaos redus până la preluarea lor de către alte state prin diversificare și zonele pe care nu le dorește Occidentul, în schimb va pierde fundamental pe zona marilor tehnologii de vârf și a competiției financiare și economice fundamentale, limitându-i creșterea și mai ales posibilitatea de dominație globală, anunțată de documentele din Constituția Xi Jinping. În măsura în care aceste politici vor fi extinse la nivel global, măcar parțial, rezultatul va fi menținerea Chinei în postura unui stat între egali și limitarea capacității sale de a asuma dominația globală așa cum a gândit-o și formulat-o. Iar implicarea Germaniei în dimensiunea securitară, de apărare și strategică în Indo-Pacific are și relevanța de a valida și anunța limitarea și geografică a acestei dominații a Chinei și menținerea echilibrelor și balanței de putere globale departe de confiscarea sa de către un actor sau altul.

Pentru că aici intervine o altă deacoperire a ultimilor ani ai secolului 21, care arată că ideea competiției Marilor Puteri este deja apusă în lumea de astăzi. Mai întâi, am putut constata cu toții că lumea a migrat spre o disipare a puterii: nu mai avem două superputeri, nici măcar una dominantă(pe post de hegemon) ci doar două Mari Puteri(nici una dintre ele Rusia!) și multe puteri regionale. Apoi am constatat democratizarea lumii în sensul în care un actor statal mediu, cu capacitate tehnologică de nișă sau deținând o anumită resursă de metale rare sau servicii specifice poate juca un rol mai mare decât o recomandă populația, suprafața PIB-ul sau chiar capacitatea geopolitică.

Mai nou, și ideea de Mare Putere poate juca un rol în conclavurile internaționale relevante tip G7, G20 sau NATO/UE, sau în aranjamentele în încercarea de a găsi soluții la o anumită problemă, însă Politica de Mare Putere a migrat de la decizii pe seama statelor medii și mici la nevoia de coaliții și angajare – cu costuri, prin investiții și transferuri tehnologice sau de putre – a acestor state. Pentru că multilateralismul actual începe să joace un rol tot mai pregnant și ia locul, treptat dar sigur, multipolarismului de Mare Putere cu ambiții de dominație și auto-asumarea unei sfere de influență.