Spre Renaștere: sec. XIII

Un secol de coeziune, secolul al XIII-lea aduce alături o imageria criptică, interesul pentru magie și pune fundamentul universităților europene.

Mereu am vrut să scriu un roman cu acțiunea plasată în secolul al XIII-lea.  Nu este încă vremea marilor desfășurări umaniste, nu este încă secolul exploziei culturale, în deplina lui lumină, dar este unul dintre acele praguri discrete ale istoriei, un fel de ieșire din mânăstiri, de căutare a vecinătăților. 

Acum apar primele universități europene, școlile întemeiate încă din secolul al XI-lea se organizează în instituții mai largi, cu mai multe facultăți, iar Bologna, Paris și Oxford devin repere ale învățământului european. Se pregătesc juriști, medici, teologi, dar în jurul acestor centre se naște ceva mai mult decât o simplă instruire profesională: apare o viață intelectuală, o foame de comentariu, de dispută, de interpretare. Lumea medievală își descoperă, treptat, plăcerea de a gândi sistematic.

Mi se pare important acest detaliu: cultura nu se naște numai din opere mari, ci și din locurile în care oamenii încep să stea împreună în jurul unei idei. Universitatea medievală este un asemenea loc. Se naște atmosferă dialogului cultural. Literatura, teologia, muzica, teatrul, speculația filozofică și, uneori, chiar curiozitatea pentru miraculos - trec în centrul vieții.

În orașul Arras ia naștere o societate literară și religioasă, Academia Puy. Dintre reprezentanții nu pot să nu-l amintesc pe ADAM DE LA HALLE (1240–1288), poet și muzician, considerat întemeietorul teatrului profan. Este un semn discret, dar esențial: literatura începe să iasă din spațiul strict religios și să se apropie de oraș, de spectacol, de iubire, de joc.

Moda poeziei de curte franceze se extinde și în Germania, unde apare grupul Minnesängerilor, preocupați de tema  iubirii, dar adaugă și cântece religioase, poeme eroice, creații satirice. Evul Mediu nu este niciodată atât de uniform pe cât îl credem: în același om pot încăpea devoțiunea, erotismul, gluma, eroismul și frica de păcat. Iar epicul le cuprinde cel mai bine pe toate, de aceea, aș pune printre operele însemnate Cântecul Nibelungilor, epopee germană cu rădăcini adânci în epoca năvălirilor burgunde din secolul al V-lea. Subiectul îmbină fapte eroice și elemente mitice. Siegfried este un erou invulnerabil, asemenea lui Ahile, și tot asemenea lui are un singur punct slab: pe umăr, unde i s-a așezat o frunză în timp ce se scălda în sângele balaurului ucis. Se însoară cu frumoasa Krimhilde, sora regelui Gunther, după ce îl ajută pe acesta s-o cucerească, prin vicleșug, pe dârza Brunehilde, regina Islandei. Siegfried moare ucis de Hagen, la porunca Brunehildei, care se consideră înșelată. Krimhilde se căsătorește cu Attila și răzbună sângeros moartea lui Siegfried. Este una dintre acele istorii în care iubirea nu izbăvește, ci aprinde dezastrul. Dar e de asemenea interesant aici cadrul istoric, al unui secol care mă incită aproape la fel de mult ca și secolul al XIII-lea.

Poetul francez GUILLAUME DE LORIS scrie, pe la 1236, Romanul Trandafirului, o operă alegorică despre care s-a spus că surprinde foarte bine spiritul medieval: extravaganța, înflăcărarea, pofta de simbol. Lorris imaginează un vis în care i se arată grădina iubirii. Pe zidurile acesteia se află pictate Trădarea, Ticăloșia, Cupiditatea, Tristețea, Fățărnicia. Doamna Odioasă, numită Trândăvie, îi deschide poarta, iar înăuntru poetul asistă la dansul Zeului Iubirii cu Veselia, Tinerețea, Frumusețea, Sinceritatea și Curtenia. Rănit de Amour, eroul începe să dorească bobocul de trandafir, bine păzit și aproape imposibil de atins.

Imageria aceasta spune mult despre Evul Mediu: iubirea nu este doar sentiment, ci probă, drum inițiatic, luptă cu obstacole văzute și nevăzute. Mistic și simbolic, aproape baroc avânt la lettre, Romanul trandafirilor a atras numeroși exegeți de tip investigativ. Romanul se încheie, în prima lui parte, cu o confesiune sfâșietoare a îndrăgostitului fără speranță. Opera este continuată de JEAN DE MEUNG (1240–1305), mult mai talentat decât predecesorul său, care adaugă la alegoria iubirii povestioare, considerații filozofico-morale și numeroase informații secundare. El duce acțiunea spre un deznodământ fericit: eroul cucerește Trandafirul cel bine păzit, pentru că aceasta este porunca sacră a Naturii. De aceea romanul a primit interpretări foarte diferite, de la critici severe privind mesajul imoral până la lecturi religioase, care au văzut în Trandafir o imagine a iubirii divine.

În acest secol este posibil ca JOÃO PEIRES LOBEIRA să fi scris Amadís de Gaula, roman cavaleresc al cărui subiect va fi reluat de mai mulți scriitori. Cea mai cunoscută variantă rămâne cea a lui Montalvo, apărută pe la 1508. Popularitatea acestui roman a fost atât de mare, încât Cervantes va face aluzie la el în Don Quijote. Îmi place această continuitate ironică a literaturii: un secol își creează idealurile, altul le răstoarnă cu tandrețe sau cu sarcasm.

Tot acum ia naștere ordinul franciscanilor, întemeiat de FRANCESCO D’ASSISI (1182–1226). El propovăduiește umilința, sărăcia, blândețea și întoarcerea la natură, constituind comunitatea creștină a Fraților Minoriți, a Sărăcuților. A scris Cântarea Soarelui, un imn de slavă închinat Creatorului. În jurul lui Francisc s-au adunat apoi povestiri despre miracole și minuni, reunite în Fioretti, Coroana Sfântului Francisc. Este aici o spiritualitate a simplității, dar și a poeziei: lumea nu mai este doar locul căderii, ci și locul în care Dumnezeu poate fi recunoscut în lumină, în animale, în iarbă, în soare.

În Europa Occidentală se consolidează spiritul speculativ și plăcerea căutării enciclopedice. ALBERTUS MAGNUS (1193–1280), supranumit doctor universalis, minte genială a secolului al XIII-lea, creează o operă erudită în spirit aristotelic. A fost considerat și maestru al științelor oculte, atribuindu-i-se o culegere de rețete magice foarte populară. Încă puteau sta alături teologia, filozofia, știința și magia.

Elevul său, TOMA D’AQUINO (1224–1274), este unul dintre marile nume ale secolului. Teolog, profesor la Universitatea din Paris și doctor angelicus, el reușește să facă din doctrina creștină o știință riguroasă, așezată pe temeiuri aristotelice. Summa Theologiae marchează începutul filozofiei scolastice și definește raportul dintre revelație și rațiune. Pentru Toma, sensul omului este acela de a-l cunoaște pe Dumnezeu, dar omul a pierdut această facultate prin păcatul originar și are nevoie de grația divină și de credință. Sufletul este cea mai înaltă dintre formele impure, adică dintre cele amestecate cu materia, iar deasupra lui se află ierarhiile îngerilor. Spre Dumnezeu se ajunge fie pe via negationis, definindu-l prin ceea ce nu este, fie pe via eminentiae, enumerându-i calitățile.

Un alt teolog, ROGER BACON (1210–1292), francez cu studii la Oxford, scrie Opus Maius, în care studiază cauzele ignoranței, raporturile dintre științele profane și teologie și insistă asupra utilității matematicii. În felul acesta, secolul al XIII-lea nu mai pare doar un secol al credinței, ci și unul al metodei. Oamenii încep să caute reguli, clasificări, demonstrații, drumuri controlate spre adevăr.

Între cărturarii arabi ai secolului se remarcă RŪMĪ (1207–1273), IBN ARABI (1165–1240) și ABRAHAM ABULAFIA (1240–1292). Prin intermediul învățăturii lor se redeschide gustul pentru metafizică.

RŪMĪ (1207–1273), Jalāl ad-Dīn Muhammad Rūmī, este, după afirmația lui Eliade, un poet genial al islamului. A scris cântece de iubire dedicate maestrului său, Shams, în care sublimează revelația divină și iluminarea prin intermediul artei sacre. Poezia, dar mai ales muzica, sunt căi de a ajunge la adevărul suprem. În sunetele muzicii se ascunde teribilul secret al lumii, a cărui dezvăluire ar fi distructivă pentru omul nepregătit. Opera lui capitală este Mathnawi, o epopee construită din povestioare luate din Coran, legende, folclor mediteranean și oriental, anecdote.

Științele ezoterice se află în plin avânt, iar IBN ARABI (1165–1240) este unul dintre cei care le acordă interes. După el, cunoașterea mistică presupune experiență și extaz religios. Rațiunea nu este capabilă să definească divinitatea și transcendența; doar științele ezoterice pot ajuta, prin sublimare, la declanșarea revelației supreme. În metafizica sa, universul este o singură ființă, fiecare om poartă în sine esența dumnezeiască, iar iubirea este calea prin care Dumnezeu își exprimă dorința de a fi cunoscut de creaturile sale. Existența umană nu reprezintă decât modul prin care Dumnezeu se poate cunoaște pe sine.

Filozof cabalist ABRAHAM ABULAFIA (1240–1292) meditează asupra secretului ascuns în numele lui Dumnezeu, făcând diferite combinații lingvistice și servindu-se de magia cifrelor. El caută calea de eliberare a sufletului din închisoarea materiei și descoperă că intelectul uman se poate uni cu Dumnezeu printr-un flux de lumină.

Tot acum apare Sefer ha-Zohar, Cartea Splendorii, cel mai important tratat de Cabala, scris sub forma unui dialog dintre înțelept, Rabbi Simeon, și lume. În Zohar, Dumnezeu este numit Infinitul, En-Sof, și se află pretutindeni, pe cele zece trepte ale devenirii, Sephiroth-urile. Aici apar numeroase mituri care ilustrează o complicată cosmogonie. În legătură cu păcatul originar, se spune că, după ce Adam a încălcat interdicția, în univers s-a instalat dezechilibrul, iar perechea lui Dumnezeu, Shekhina, a fost exilată. Abia după răscumpărarea păcatului și mântuirea omului, armonia se va restabili, iar Dumnezeu își va reface unitatea primordială.

În literatura orientală trebuie amintit poetul persan SAADI (1215–1292), care a prelucrat folclorul arab în operele sale și s-a remarcat prin gazeluri și ode. Dintre scrierile sale mai cunoscute sunt poemul Bustan și cartea de povestiri în versuri Grădina florilor.

Mereu m-am gândit la grădinile veacului al XIII-lea, ca la vaste ferme, în care irigațiile trebuie să fi ocupat mult timp.

În Orient, China, mi se pare un loc de menționat. Acum trăiește JIUSHAO, primul matematician chinez care întrebuințează cifra zero, în același timp în care aceasta se introduce și în Italia. După cucerirea mongolă, cultura chineză intră în declin, în artă pătrunzând influențe islamice și tibetane. Totuși, teatrul Yuan ia amploare. Reprezentațiile se desfășoară pe o scenă deschisă, fără decoruri, iar povestea este susținută prin muzică, dans și simboluri cunoscute publicului: personajele negative au fața vopsită în alb, personajele invizibile sunt îmbrăcate în negru, cărturarul poartă în mâini un evantai.

În ceea ce privește textul dramatic, înnoiri importante aduce WANG SHIFU (1234–1291), autorul piesei Amintiri din Iatacul de Apus, o frumoasă poveste de dragoste plasată într-un cadru social bine definit. Cel mai însemnat dramaturg chinez al secolului este însă GUAN HANQING (1227–1297). El a scris peste șaizeci de piese, printre care drame de familie, opere inspirate din istorie și mituri, dar și creații sociale despre funcționari corupți. În aceste texte, deznodământul justițiar are rolul de a susține moralul chinezilor aflați sub stăpânire mongolă.

În Japonia, profetul NICHIREN (1222–1282) întemeiază secta Hokke, Floarea Legii, propovăduind o doctrină de iluminare prin care spera la salvarea nației sale și a întregii lumi. Făcea previziuni și vindecări spectaculoase, puse pe seama magiei. Pornind de la budism, a scris Despre ordinea din țară, grație stabilirii Legii Bune și Tratatul care deschide ochii, cu o temă foarte contemporană.

Figura cea mai importantă a sfârșitului de veac este DANTE ALIGHIERI (1265–1321), deși opera lui capitală va fi scrisă în secolul următor. Prezența lui la marginea acestui secol are însă o valoare simbolică. Secolul al XIII-lea adună materia, iar secolul al XIV-lea o va transforma în viziune.

Ceea ce mi se pare de importanță capitală în acest secol este înclinația Bisericii creștine către alegorii și parabole, răsfrântă benefic asupra literaturii. Pe de altă parte, nevoia de filozofie, iar cea a acestui veac creștin își găsește expresia în metoda scolastică, ceea ce va duce la consolidarea metodei, uneori în defavoarea argumentului viu.

De ce mă atrage secolul al XIII-lea? Are încă zidurile mânăstirilor în spate, dar începe să se audă zgomotul orașului. Are teologi, dar și poeți ai iubirii. Are universități, dar și magicieni. Are sisteme, dar și viziuni. Are frica de păcat, dar și curajul dorinței. Nu este încă Renașterea, dar este clipa în care lumea medievală începe să se deschidă, să caute vecinătăți, să traducă, să comenteze, să viseze și să se îndoiască. Iar din această neliniște se vor naște marile explozii culturale ale Europei.

Biblio

  ***Cântecul Nibelungilor, Ed. Vestala, 2000

  ***Coroana Sfântului Francisc, Ed. Crater, 1996 (trad. Lena Rusti)

  ***Zoharul, Ed. Antet, 1996

  Carmina Burana. Antologie de poezie latină medievală, Ed. Polirom, 1999

  Ibn Arabi – Cartea înțelepciunii, Ed. Herald, f.a.(trad. Ilie Iliescu)

  Saadi – Bustan (Livada), Ed. Albatros, 1978

  Johan Huizinga – Amurgul Evului Mediu, Ed. Meridiane, 1993 (trad. H. R. Radian)

  Constantin Noica – Schiță pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou, ed. cit.  (cap. IV)

Articol preluat după Doina Ruști, Enciclopedia culturii umaniste, 2004. Mai multe, pe site-ul de autor doinarusti.ro