Spre marginea lumii

Ţi-e frică de ei. Şi când încerci să-ţi aminteşti când anume te-a cuprins frica asta (o zi?, o împrejurare?), te-apucă o frică şi mai mare. E o frică pe care nu poţi s-o dai afară.

Îi descoperi în jurul tău. Sunt timizi. Te înşeli! Ei ştiu ce vor, aşa cum şi tu ştiai ce vrei, cândva. Diferenţa este că ei vor altceva decât îţi doreai tu. Ţi se adresează cu „dumneavoastră“ şi lucrul ăsta te blochează. Nu poţi să le spui ce gândeşti. Ţi-e frică. Să nu te faci de râs, să nu râdă când le întorci spatele, să nu facă glume pe seama ta pe reţelele lor. Tu nu poţi intra în reţele. Te simţi ridicol. Ai încercat să le atragi atenţia că îţi pot vorbi cu „tu“. Dar ei tot cu „dumneavoastră“ îţi vorbesc. Şi acest lucru îţi stârneşte panica. Ce să faci? Să-i inviţi la o bere, să te cunoască, să-i cunoşti, să deveniţi prieteni? Dar cât de greu îţi vine să-ţi mai faci prieteni! La vârsta ta, înfiorătoare, cumplită, greu de pronunţat dacă vei fi întrebat.

Va veni o zi când ei vor face lucrurile mai bine decât tine. De ziua aia ţi-e frică.

Ei îşi văd de treabă. Se acomodează cu echipa, cu job-ul, cu „universul“. Repede. Şi tu îţi vezi de treabă. Dar tragi cu ochiu’ la ei. Simţi că, deşi faci lucrurile mai bine ca ei, va veni o zi când ei vor face lucrurile mai bine decât tine. De ziua aia ţi-e frică. Pentru că ceva s-a instalat în munca ta. Rutina. Asta se numeşte „experienţă“. Dar ţi-e frică să te priveşti în oglindă (oglinda sufletului?) şi să recunoşti că rutina care te macină, zi de zi, nu poţi s-o opreşti, nu poţi s-o distrugi, te doboară. Şi ei vor călca peste tine, obosit, neputincios, înfrânt. Vor merge mai departe, fără tine.

Ei au energie. Şi te loveşte furia neputinţei. Tu ai uitat ce-i aia energie. Pur şi simplu nu mai ai putere. Ei au „mirosit“ că te-au lăsat puterile. Ai putea să-i opreşti: să-i sapi, să-i minţi, să-i „lucrezi“, să le tragi ţepe, să le dai peste nas, să-i pui cu botul pe labe, să-i arunci la locul lor, să ştie că acolo le este locul (arătat de tine), să nu ridice capu’, să ştie cine-i şefu’! Tu eşti „şeful“. Pentru cât timp? Ei vin cu idei. Proaste – le consideri. Da, da, sunt idioate! Dar nu le spui că sunt idioate. Dai din cap evaziv, lasă-i să-şi rupă gâtul! Te enervează prezenţele lor, discuţiile şi umorul lor de doi bani. În fond, ei n-au umor, n-au experienţă, nu sunt tăvăliţi prin viaţă, n-au stofă, n-au valoare, sunt nişte semidocţi, că pe vremea ta se făcea şcoală, o şcoală mai bună decât şcolile lor. Trebuie să strigi la ei: habar n-aveţi pe ce lume trăiţi, sunteţi varză, nu vă pricepeţi, căraţi-vă, dispăreţi, dracului! Să te lase în lumea ta, asta, pe care o ştii de atâta vreme, neschimbată, tu n-ai nevoie de schimbare, lasaţi lumea aşa cum este!

Totuşi, îţi tremură genunchii: tu ai să sfârşeşti în lumea lor. Şi niciunul dintre ei nu-ţi va dărui respect, recunoştinţă, nu-ţi va recunoaşte meritele, cât de bun ai fost, pentru că ei vor fi preocupaţi să-şi facă propriile valori, cariere şi ierarhii. Şi tu vei aluneca în anonimat. Da, de uitare ţi-e frică! Aluneci cu frica asta în marginea lumii. Pentru că ei au început s-o cucerească, alungându-te.