Servieta voastră

Am şters masa din bucătărie cu buretele de vase. Mă aşez la fereastră. Mă uit la Complexul Alimentar. Este aceeaşi clădire urâtă, cu acoperişul peticit. Dar îl văd ca pe o ruină. Ruina tinereţii mele.

Ema are dreptate: am rămas prizonier în acest Complex. Fără scăpare. „Trebuie să pleci într-o lungă călătorie“ – îmi spune uneori Ema. (Nu v-am vorbit niciodată despre femeia asta. Nu ştiu de ce, dar pe Ema nu pot s-o mint.)

Nu sunt în stare să vă povestesc despre Complex. În locul Alimentarei este un restaurant. E renumit pentru botezurile şi parastasele care se fac aici. Parastasele voastre le-am ţinut în altă parte. Parastasele sunt pentru cei rămaşi.

Mă holbez la Complex, dar ştiu ce-am de făcut: să ies din bucătărie, să trec prin sufragerie, să nu mă opresc în holul din faţa băii, să intru fără să-mi tremure picioarele în ultima cameră, să deschid şifonierul, să apuc servieta maro de pe raftul de sus şi să fug. Ca un hoţ. Îi simt pielea crăpată în palme. Cred că are mai bine de 50 de ani. Piele de dinozaur. Bat câmpii! Odată am fost cu ea la şcoală, avea catarama deja atinsă de rugină, eram în clasa I, ţin minte foarte bine, nu aveam decât două sandvişuri puse de tine, dragă mamă. Apoi, pentru că nu mai era bună de nimic, ai pus pozele noastre în servietă. Pozele sunt rânduite în plicuri îngălbenite de hârtie. Nu le-am mai văzut de... de când v-aţi dus cu toţii.

Ştiu ce-am de făcut: să apuc servieta maro de pe raftul de sus şi să fug. Ca un hoţ.

Aş putea s-o ascund în troler, s-o duc pe tren, până la Bucureşti. Să-i găsesc un loc în casa mea, numai de mine ştiut, sau în altă parte, poate în seiful unei bănci. Iarăşi bat câmpii! Dar aşa îmi vine, s-o ascund de lume. Să fie numai a mea, cu toate pozele. Poze alb-negru, poze sepia, poze cu voi tineri, ţinându-mă în braţe, ca pe un „boţ de aur“. Fireşte că eram de „aur“, primul băiat al familie! Poze cu voi, senini, atât de tineri, dar chinuiţi.

Chiar aşa, să întorc spatele Complexului şi să mă duc val-vârtej la şifonier. Gata! Sunt atât de aproape. De aceea am revenit. Nimeni nu ştie că sunt aici. Nimeni. Singur, în casa voastră. Ştiu că am să plâng când am să vă descoper pe voi, în aceste poze, senini, atât de tineri şi chinuiţi. Dar nu mi-e teamă de plânsul meu, v-am plâns destul...

Îmi aprind o ţigară şi scrumez pe fereastră. Fumez ţigara asta şi-o iau! Să vă ştiu pe toţi mai aproape. Nişte fotografii mai bune aş putea să le pun pe Facebook. Oh, nu, sunt idiot, ce tâmpenie mi-a trecut prin cap!

Mă întorc de la fereastră: e servieta mea!... Îmi sună mobilul şi tresar violent. Poate că voi mă sunaţi... Este Ema! Ce, dracu’, mai vrea şi Ema asta? „Bună, Ema! Unde crezi că sunt? La Galaţi, pe malul Dunării, dau la peşte cu băieţii, am ieşit cu undiţele. Nu pot să vorbesc că bate un vânt groaznic! Te sun într-o oră!“

Mă opresc în hol. Mă uit la ceas. Trebuie să plec la gară. Aş vrea să fie un înger lângă mine. Nu mi-e frică de durerea de a vă vedea cât de tineri şi chinuiţi aţi fost. Mi-e frică să mă revăd acolo, în poze, lângă voi, fericiţi şi chinuiţi.

Închid uşa, trag trolerul şi cobor pe scara blocului. S-o fi prins Ema că pescuitul este interzis luna asta?