Sanctuarul vizual al Liviei Bar
0Una dintre marile mele șanse în viață a fost întâlnirea timpurie cu prietenii artiști ai mamei mele, ea scriind cronică de artă pe tot parcursul carierei sale de jurnalistă. Prezența lor permanentă în jurul nostru, faptul că i-am cunoscut îndeaproape și am respirat adesea același aer m-au format și au avut valoarea unei întâlniri esențiale, a unei oferte de destin, vorba unuia dintre criticii de artă pe care îi iubesc.
Recent, la Galeria Municipiului Alba Iulia, a avut loc vernisajul unei expoziții pe care am așteptat-o cu sufletul la gură: Gest și Ecou, un dialog între doi artiști plastici consacrați, între maestru – Livia Bar – și discipolul ajuns la maturitate, cu expoziții în România și în străinătate, în centre cheie, de la Berlin la Paris – George Bodocan.
Livia Bar este una dintre prezențele formatoare despre care vorbeam. Nu am reușit să ajung la vernisaj, dar nu voi rata expoziția, care va fi deschisă până în 5 octombrie.
Până atunci însă, pentru a vă arăta cât de speciale sunt lucrările și ce șansă e faptul că le putem vedea, voi reda un fragment cu rol de teaser din cronica scrisă pe marginea lucrărilor Liviei Bar de mama mea, Maria Lucia Munteanu, căreia îi mulțumesc pentru generozitatea cu care mi-a împărtășit acest text:
„Privind aceste lucrări, ai impresia că intri într-un sanctuar fără ziduri, unde figurile se ridică dintr-un abis de culoare și materie pentru a locui între noi. Siluetele – frontale, hieratice, însă lipsite de chipuri recognoscibile – sunt semne ale unei prezențe universale, repere între vizibil și nevăzut. În jurul lor pulsează aure circulare și forme ovale, asemenea unor porți de lumină care le separă de lumea cotidiană și le fixează într-o sferă a sacralității.
Livia Bar nu zugrăvește portrete individuale, ci ipostaze ale umanității, contururi arhetipale. Identitatea nu mai este redată prin trăsături, ci prin vibrația câmpului cromatic și prin gesturile materiei. Straturile de culoare, adesea zgâriate, frământate, rănite, dezvăluie urmele unei lupte interioare. Suprafețele sunt cutremurate de zgomotul pensulei, de incizii și de zgârieturi, ca și cum pânza ar fi un palimpsest viu, un sol încărcat de memorie.
Culoarea este uneori incandescentă – roșul aprins, movul adânc, turcoazul fosforescent – alteori cufundată în întuneric, ca într-o noapte fără sfârșit. În acest joc de contraste se simte tensiunea dintre durere și mântuire, dintre lume și transcendență. Îngerii, procesiunile, figurile corale nu sunt simple citate bizantine, ci mărturii despre comunitatea nevăzută a oamenilor de azi, despre singurătatea lor și despre nostalgia apartenenței.
Din aceste lucrări se conturează un portret interior al artistei: un spirit care trăiește între credință și neliniște, între tradiție și modernitate, între rigoarea liturgică și libertatea gestului expresionist. Ea nu pictează ca să redea chipuri, ci ca să salveze esențe. Este o creatoare care caută necontenit pragul – acea linie fragilă dintre lumea concretă și spațiul misterului.
Opera ei este, în fond, o scriere în culori și forme esențializate despre condiția umană. Monumentalitatea nu strivește privitorul, ci îl ridică spre reflecție. Fiecare figură anonimă devine o oglindă, o întrebare despre propria noastră identitate: cine suntem, atunci când chipul dispare și rămâne doar lumina care ne înconjoară?”
Sper ca aceste cuvinte să vă fi convins că expoziția merită o vizită specială la Alba-Iulia, unde oricum vă îndemn să mergeți, pentru frumusețea și încărcătura locului și pentru căldura oamenilor săi.