România trebuie să fie solidară cu decizia NATO de intervenţie armată în Siria!

NATO nu îşi mai pune problema dacă va avea loc o intervenţie în Siria, ci ziua sau ora în care se vor declanşa atacurile aeriane asupra principalelor ţinte militare ce aparţin actualului regim sirian.

NATO ştie cu siguranţă că regimul actual din Siria a folosit arme chimice împotriva propriei populaţiei. Informaţiile vin direct de la serviciile secrete americane care au interceptat convorbiri telefonice între înalţi oficiali sirieni ai armatei.

Încercarea ONU de a culege informaţii direct de pe teren s-a lovit de un atac anonim asupra convoiului militar.

Decizia de intervenţia a fost blocată până în acest moment de către Rusia şi China, care de 20 de ani fac opoziţie la orice încercare ONU de a impune respectarea drepturilor omului de către statele lumii.

Să ne amintim de războiul din Iugoslavia, acolo unde tot Rusia s-a opus unei intervenţii armate iar consecinţele le ştim cu toţii: genociduri comise şi de o parte şi de alta şi un conflict întins pe mai bine de 10 ani. Atunci s-a aşteptat mult prea mult iar lipsa de reacţie a democraţiilor occidentale a produs zeci de mii de morţi, majoritatea ]n rândul populaţiei civile.

Acum în Siria există oficial peste 100 000 de morţi, mult prea mult pentru a mai putea permite continuare conflictului. Rusia dovedeşte iresponsabilitate deşi ea permanent a intervenit în forţă şi fără acceptul nimănui atunci când a fost vorba de propriul interes( Republica Moldova, Georgia). Şi acum există teritorii ocupate, din care unele chiar Româneşti.

Ca şi atunci, intervenţia se va face peste capul Rusiei, devenind evident că ONU începe să aibe doar un rol formal în privinţa securităţii mondiale datorită dreptului de Veto al Rusiei. NATO a trecut deja la cârma lumii devenind principala componentă militară capabilă să apere democraţia iar uneori să o impună spre beneficiul cetăţenilor şi nu a unei minorităţi politice. Se pare că îl lipsa unei polarizări militare a lumii, NATO şi-a găsit un nou rol: acela de a impune şi apăra democraţia.

Decizia de intervenţie a fost deja luată iar războiul trebuie oprit. România este unul din pilonii principali ai NATO, aceasta fiind una din puţinele ţări care menţine trupe combatante în teatrele de operaţiuni,multe preferând să ofere logistică, agenţi, geniu sau bani. Experienţa de luptă dobândită în teatrele de operaţiuni face ca armata română să fie una din cele mai experimentate din cadrul NATO. România trebuie să îşi manifeste solidaritatea faţă de decizia NATO de intervenţie şi să se pună la dispoziţia acesteia. Cel mai probabil baza de la Kogălniceanu va fi utilizată în cadrul acestor operaţiuni.

SUA şi Franţa, aliaţii tradiţionali ai României, au sarcina principală de a alcătui o aliaţă din care va face parte şi România. Turcia a declarat de asemenea că este pregătită pentru o intervenţie, aceasta fiind principală piesă datorită poziţiei sale geografice precum şi a capacităţii militare.

NATO s-a poziţionat deja pe poziţii de luptă şi în orice minut e posibil să vedem rachete lovind obiective militare siriene. 

Omaba a discutat şi cu Cameron despre susţinerea intervenţiei de către Anglia. Cu o puternică comunitate musulmană şi datorită legăturilor economice strânse cu Rusia, există o parte importantă a politicienilor englezi care evită să implice şi Anglia în acest proces. De fapt această poziţie de neimplicare este una clasică pentru Marea Britanie care a preferat de-alungul istoriei post-conflict mondial să pună pe alţii să lupte chiar şi pentru propriile interese. De aici şi legătura strânsă existentă între Franţa şi SUA.

Are NATO dreptul legal de a interveni în Siria? În urma conflictului din Kosovo şi Rwanda s-a ajuns la un larg consens mondial de a se putea interveni în forţă când vorbim de un dezastru umanitar. Ori acesta deja există de mai bine de un an, dincolo de morţi, existând câteva milioane de sirieni care şi-au părăsit casele din care mai bine de un milion de copii.

Conform acestui concept:

- statele au obligaţia de a-şi proteja populaţia genocid, crime de război sau crime împotriva umanităţii, iar comunitatea internaţională are obligaţia de a sprijini statul pentru îndeplinirea acestui deziderat;

- în cazul în care există dovezi că statul nu poate opri astfel de lucruri, comunitatea internaţională are  obligaţia de a epuiza toate mijloacele paşnice de intervenţie;

- dacă după aceste intervenţii nu se reuşeşte atunci comunitatea internaţională poate utiliza forţa.

Pentru a se căpăta legitimitate decizia ar trebui să fie aprobată de Consiliul de Securitate al ONU. Acesta deţine poziţia de arbitru în dreptul internaţional. Datorită faptului că există state cu drept de Veto, precum Rusia şi China, care blochează din interese personale astfel de intervenţii, s-a ajuns la situaţia formării unor alianţe bazate pe voinţă.

Rusia are interese majore în Siria, a cărei guvernare o avea sub control. De asemenea aceasta dispune de o importantă bază militară permanentă iar schimbarea regimului este percepută ca o ameninţare. Războiul civil din această ţară are loc şi continuă datorită faptului că Rusia a făcut tot ce îi stă în putinţă pentru ca mijloacele paşnice să eşueze. Orice sancţiune internaţională decisă a fost neglijată de Rusia care profită de conflict pentru a vinde armament către regimul sirian.

Intervenţia în Siria ar putea fi una scurtă pentru a se evita alte complicaţii. Obama nu îşi mai poate permite să stea de o parte, Congresul American considerând că inexistenţa unei reacţii ar constitui un precedent extrem de periculos. 

În America nu există o susţinere puternică în societate faţă de o intervenţie, mai ales după experienţele din Irak şi Afganistan, dar experienţa a dovedit că ulterior ea a venit. 

Intervenţiile precedente, deşi nu par a fi avut vren rezultat direct, au arătat dictatorilor lumii că indiferent de consecinţe, crimele împotriva umanităţii nu sunt permise. Dacă NATO şi SUA nu ar juca rolul de jandarm al lumii, fără existenţa unor repercursiuni, uneori şi militare, asupra regimurilor totalitare, lucrurile ar lua pe glob o întorsătura dramatică. Aceste acţiuni în forţă au valoarea de a se arăta că există o limită până la care neintervenţia este o soluţie iar aceasta este dată de crimele îndreptate împotriva propriului popor. Experienţa din timpul celui de al doilea război mondial şi ulterior din state totalitare, arăta că de multe ori mecanismele statale sunt acaparate şi nu mai sunt reprezentative pentru popor ci sunt îndreptate împotriva acestuia de către o minoritate. O astfel de situaţie nu poate fi soluţionată decât printr-o intervenţie externă.