Revoluţie în Coreea de Nord

Dacă în decembrie '89 americanii şi-ar fi asumat răsturnarea lui Ceauşescu, probabil că ar fi făcut-o printr-o intervenţie „la vedere", precum în cazurile Noriega, Saddam şi Gaddafi.

În această zonă domneau însă sovieticii, care aveau o reputaţie de cotropitori barbari. De aceea, luptând cu propria reputaţie, au inventat „doctrina Gorbaciov", opusă „doctrinei Brejnev", mai ales că liderul reformator de la Kremlin se afla în galop către Premiul Nobel pentru Pace (pe care avea să-l primească în 1990). Esenţa noii doctrine era: noi nu (mai) intervenim militar. În realitate, Moscova îşi trimitea armatele de spioni, inclusiv colaboratorii externi, să facă treaba. Paşnic sau violent, în funcţie de situaţie. Împuşcau doi iepuri: rezolvau problema şi salvau imaginea.

În epoca modernă, un dictator nu poate fi dat jos de popor, cu braţele goale! Revoluţiile sunt determinate din exterior, atunci când hotărăsc marile puteri. Uneori, acestea se pun de acord (cazul revoluţiilor din 1989 în Europa de Est), alteori declanşează revoluţii pe cont propriu (de exemplu, numeroasele insurgenţe de tip sandinist din America Latină, concepute şi finanţate de Moscova). De altfel, Uniunea Sovietică propovăduia „revoluţia mondială" şi avea ca politică de stat răsturnarea regimurilor nealiniate sub sceptrul secerii şi ciocanului.

Merg mai departe şi susţin că revoluţiile moderne sunt rezultatul unor negocieri. Între cine? Între actori mai mari sau mai mici ai planetei, în funcţie de magnitudinea cutremurului revoluţionar. Odată puşi de acord să răstoarne un anumit dictator sau un anumit regim, regizorii din exterior cooptează forţe din interiorul acelui regim. De regulă, oameni grei din armată, din serviciile secrete, din politică sau din domeniul artelor. Creează disidenţe, organizează fronturi, finanţează rebeli. La momentul potrivit, unii sunt cu acţiunea, alţii cu imaginea.

Zic unii: adică noi nu-l uram pe Ceauşescu suficient de mult încât să facem o revoluţie? Răspuns: nu se poate spune că poporul român, în marea lui majoritate, îl ura pe Ceauşescu. Mai degrabă îl detesta. Românii îl bârfeau pe la colţuri, dar le era frică de el. Tot ce sperau era ca „nebunul" să moară de bătrâneţe sau răpus de vreo boală, ori să-l lase naibii pe Nicu, că o fi mai bine...

Existau, între graniţele aceleiaşi ţări, şi milioane de oameni care nici măcar nu-şi imaginau că ar putea trăi fără Ceauşescu. Aveau legături intime cu sistemul, unii erau chiar sistemul, cu micile avantaje presupuse de acest tip de concubinaj. Pe mulţi alţii, chiar şi din afara castei privilegiate, ideea că într-o zi ar putea rămâne fără „tătuc" îi speria. Bun, rău, era tătucul lor. Îi minţea, îi înfometa, îi teroriza, dar era tătucul lor. Eterna supunere a câinelui faţă de cel care-l ţine în lesă.

Ca să faci o revoluţie, ura trebuie să fie mai mare decât frica. Or, în 1989, frica de Ceauşescu era infinit mai mare decât ura faţă de Ceauşescu. Din această ecuaţie rezultau încremenirea, neputinţa, laşitatea şi lipsa de speranţă. Sistemul părea împietrit pe vecie.

Fără decizie şi intervenţie străină, ar fi continuat să crească ura faţă de Ceauşescu, dar ar fi crescut şi mai mult frica de sistemul său. Deci, n-am fi ajuns niciodată la revoluţie. Ne-am mai fi revoltat pe ici, pe colo, din când în când, dar nu am fi ajuns la combustia unei revoluţii. Cel puţin, nu în timpul vieţii lui Ceauşescu. Am fi mers - boscorodind, e drept - pe calea Coreei de Nord. De ce credeţi că ăia nu răstoarnă un regim atât de absurd? Revoluţie în Coreea de Nord va fi când hotărăsc americanii, ruşii şi chinezii, eventual consultându-i şi pe sud-coreeni. Până atunci, tăcere. 

Grigore Cartianu este redactor-şef ''Adevărul''.