Ratingul nemuririi

După ce am urmărit Concertul de Anul Nou al Orchestrei Filarmonice din Viena, am sunat un prieten. Era în vacanţă. Ştiam că este bine aşezat profesional în sondajele de audienţă TV şi l-am rugat, când îşi încheie vacanţa, să-mi trimită un raport cu audienţele concertului în România.

După atâtea ratinguri care se vântură în ziare şi pe site-uri pentru „Vocea României“ şi „Te pui cu blondele“, după atâtea audienţe pentru seriale turceşti, înmormântări, meciuri de fotbal şi talk-show-uri cu Băsescu sau Becali, am fost curios să văd câte puncte „a făcut“ dirijorul austriac Franz Welser-Most şi orchestra sa. Mai mult, am simţit că trebuie să văd şi un profil al telespectatorilor concertulului din „Sala de Aur“.

Peste câteva zile, prietenul (la nevoie se cunoaşte!) mi-a trimis raportul. Multe ratinguri. Şi prima mea grijă a fost să văd câţi am fost în total: o medie de 497.000 de telespectatori pe minut, la nivel naţional. Adică, 2,6% rating pe ţară. Nu mi-a mai păsat dacă ratingul nostru a fost „lider de piaţă“, dacă „a bătut“ Pro TV sau Antena 3 şi care a fost „minutul de aur“. M-am recunoscut, sunt aici, în 2,6%!

Apoi, am avut grijă, cu strângere de inimă, să-mi găsesc grupa de vârstă din care fac parte, în profilul telespectatorilor. Şi am văzut că am fost 61.000 în toată ţara. Şi m-am gândit aşa, într-o doară, la colegii mei de generaţie, ce mai fac, pe unde sunt, care au mai rămas în România, care s-au ajuns cu maşini şi case, care au murit... Dar sondajele de audienţă îi numără pe cei vii şi nu pe morţi. (Morţii se pun pe buletinele din urnele de votare.)
 

Sondajele de audienţă îi numără pe cei vii şi nu pe morţi. Morţii se pun în urnele de votare. 

Petre Barbu

M-am uitat la următoarea grupă de vârstă: 55 – 64 de ani. Aici au fost mai mulţi: 96.000 (adică 19,4% din totalul telespectatorilor). Şi mi-am amintit de toţi ai mei care sunt în acest target. Sunt foarte puţini, dar sunt sănătoşi. Apoi, am urcat cu privirea la ultima grupă: peste 65 de ani. Au fost cei mai mulţi: 218.000 (adică 43,8% din totalul românilor care s-au uitat la concert). Şi am socotit speriat câţi ani mai am de văzut Concertul de Anul Nou de la Viena până să ajung în grupa asta: +65 de ani. Grupă care nu mai are limită superioară, care se prelungeşte aşa, la infinit, în sondajele nemiloase. Ce aproape sunt de muzica infinitului!

Dar am tras cu ochiu’ şi la targetul de început. Ce mişto ar fi fost să fiu în grupa 18 – 24 de ani! Să fiu printre cei 10.000 de tineri care se cred nemuritori! Anii trec mai greu în sondajele de audienţă decât în viaţa asta nebună! Sau măcar în 25 – 34 de ani, poftim!, printre cei 34.000 care au urmărit concertul, ce bine ar fi! Există un Dumnezeu al sondajelor TV care să mă ajute să fac „transferul“? Sau un Diavol al audienţei, căruia să-mi dau sufletul, să-mi vând ratingul pe unul mai tânăr? Alte grupe nu m-au mai interesat.

Acum ştiu de ce am cerut sondajul concertului: ca să-mi caut identitatea printre cei care au trăit începutul de an în muzica nemuritoare a familiei Strauss. Ca să-mi certific faptul că, deşi n-am fost prezent în „Sala de Aur“, am fost totuşi acolo, în ratingul nemuritor al muzicii. Mi-am căutat (neghiob) ratingul în rapoartele de audienţă, mi-am căutat nemurirea.