Profetul roşu

Intr-o după-amiază ploioasă de la sfârşitul lui iulie, la graniţa Europei, într-un glorios stat balcanic, o predică a răsunat în Marea Roşie de pesedişti. Candidatul botezat de potop, pornit într-o cruciadă veşnică împotriva tiraniei de la Cotroceni, scăldat în apariţii televizate şi sanctificat în sondaje nu era nimeni altul decât Victor Ponta. Alesul.

Profet al  accizei şi patriarh al Guvernului, Ponta  a săvârşit, pe nevăzute, o minune.  În ţara celor care au mers la vot în Duminica Orbului, în mijlocul poporului osândit la eternă mucenicie şi promisiuni deşarte, în sânul statisticilor umflate şi în miezul sărăciei lucii, a introdus în campania sa o temă care să întoarcă voturile către dânsul: tema religioasă.   

Proaspăt misionar al Bisericii Ortodoxe, candidatul de faţă are, însă, toate premisele succesului. Credeţi şi nu cercetaţi, dar, mai ales, amintiţi-vă că:

 -  a  împărţit poporului pâine, când, secondat de angelicul ministru al Agriculturii, a anunţat scăderea TVA la 9% ,

- s-a înrudit chiar, prin alianţă, cu Biserica, când socrul său a devenit Ilie Sârbu, fost preot şi chiar fost coleg de seminar teologic cu actualul Patriarh  Daniel.

  -  a plutit deasupra apelor (într-o barcă gonflabilă, e drept, dar istoria nu consemnează detalii de acest fel)

  -  a promis, senin, la fiecare predică din şedinţa de Guvern de miercuri, un Paradis fiscal.  

Pentru cei care vor să vadă în orice un semn divin, politica noastră abundă în semnificaţii religioase. Avem un Parlament colosal şi vom avea, în  curand, o catedrală pe măsură. Ne spovedim durerile şi preoţilor, şi politicienilor, în speranţa că se va îndrepta ceva. Biserica ne recomandă postul, Guvernul îl impune.  Din straie sclipitoare, ni se predică virtutea sărăciei şi avem, de o parte şi de alta, misionari dornici să ne convingă că a lor e calea cea dreaptă şi garanţia unei vieţi mai bune.

Şi unii, şi alţii ne îndeamnă să ne ferim de proorocii mincinoşi, dar ne avertizează că încurcate sunt căile Domnului, iar în faţa lor suntem, în cele din urmă, nişte oi rătăcite.

Diferenţa o face, la final, buletinul de vot.

Intr-o după-amiază ploioasă de la sfârşitul lui iulie, la graniţa Europei, într-un glorios stat balcanic, o predică a răsunat şi a acoperit şuvoaiele ieşite din matcă, disperarea.

„Nu vreau să mă acuze nimeni că sunt român sau ortodox în ţara mea !“, a fost strigătul celui aparent persecutat. Şi ortodocşii roşii au aplaudat. Minunea se produsese:  apele născuseră un fals martir. Un adevărat candidat.