Politica paşilor mărunţi spre dezastrul din estul Ucrainei

Deunăzi, când alergam de la o secţie de votare la alta, încercând să-mi fac o idee cât mai clară despre ce se întâmpă momentan în Ucraina, am întâlnit un cuplu. Tineri, cu un copil de câţiva anişori de mână, îmbrăcaţi bine, într-un cuvânt, visul oricărui jurnalist pentru un interviu.

Vorbisem numai cu pensionari până la aceea oră. Îmi trebuia o imagine „de echilibru”. Da, media caută aceste stereotipuri, oamenii care „dau bine“ la cameră. O fac şi eu, din când în când, recunosc. 

Când i-am abordat, ea, ezitantă la început, a dorit totuşi să vorbim despre alegeri. El, cu uşoară teamă şi emoţie în glas, a refuzat categoric. Până la urmă mi-au mărturisit că se tem pentru siguranţa lor, deşi, cu câteva clipe înainte, votaseră un mare „DA” în cel mai controversat referendum pe care această ţară l-a cunoscut vreodată. Nu ezitarea, nici frica, de înţeles având în vedere circumstanţele, m-au pus pe gânduri. Ci diviziunea extrem de mare în rândul societăţii ucrainene, chiar la nivel de familie.

Imagini de la referendumul din Slaviansk FOTO Mircea Barbu

Peste o lună, Ucraina ar fi împlinit 24 de ani ca naţiune de sine stătătoare. Acum, în pragul dezmembrării, cu un război civil în plină desfăşurare, şansa de a-şi construi o identitate s-ar putea să se fi pierdut pentru totdeauna.

Nu, aici nu e Irlanda de Nord, cu religii diferite, ori Kosovo, bombă cu ceas etnică, sau, mai rău, Siria, cel mai grav dezastru umanitar de la Rwanda încoace. Poate deveni toate acestea, şi chiar mai mult chiar, dar nu s-a ajuns încă acolo.

În Ucraina nu vorbim de diferenţe etnice, între vestul vorbitor de limbă ucraineană şi estul rusofon, de aspiraţii pro-europene sau rusofile, nici chiar de aspectele economice sau geo-politice regionale. Toate acestea sunt extrem de importante, mize principale, însă problema e ascunsă undeva adânc, în interiorul atitudinilor de zi cu zi din ultimii douăzeci şi ceva de ani.

Să explic printr-un exemplu pe care sper să nu-l scoateţi din context şi nici să-l amplificaţi inutil. La fel cum în Romania comunitatea maghiară a ales să nu se implice activ în construirea societăţii româneşti post-decembriste, alegând reprezentanţi politici fără principii şi aspiraţii către valori comune cu cele ale românilor, preferând să joace cartea pragmatică a voturilor decât una efemeră a idealurilor, la fel s-a întâmplat în cele două părţi ale Ucrainei.

În timp ce vestul asipra spre o Europă care întârzia să-şi facă simţită prezenţa, adoptând valori şi idealuri similare, estul era preocupat să menţină o relaţie de prietenie cu Federaţia Rusă, singura care mai sprijinea cât de cât economia grea aflată în cădere liberă după prăbuşirea URSS-ului. Ambele, în agitaţia şi tumultul anilor '90 – perioadă în care peste 60% din PIB s-a evaporat – au neglijat principul esenţial pentru a-şi construi o societate democrată şi modernă: principiul identităţii.

Această identitate a dat ceva semne de apariţie la mijlocul anilor '90 când, odată cu introducerea grivnei ca monedă naţională, apărea şi primul simbol de unitate şi identitate, o rază de speranţă pentru un popor aflat în plină criză de valori. Momentul s-a suprapus însă unui regim prezidenţial extrem de favorabil mediului politic corupt, cel al lui Leonid Kuchma, urmat de iluzia Revoluţiei Portocalii din 2004. Astfel, un sfert de secol ratat prin neimplicare şi obsesia de căuta valori în afara graniţelor.

Slaviansk, vineri 2 mai - ziua în care armata ucraineană a încercat recuperarea oraşului din mâinile separatiştilor  FOTO Mircea Barbu  

Abia în momentul în care şi Europa şi Rusia au trimis semnale pozitive şi au manifestat un interes deosebit pentru Ucraina, diferenţele s-au făcut simţite, atitudinile separatiste şi-au făcut apariţia şi conflictul a început. Singura platformă lăsată liberă, cea a identităţii naţionale, ratată de ambele părţi implicate în conflictul din aceste zile, a fost ocupată de Parvîi Sektor, un grup ultra-naţionalist de extremă dreapta.

Paradă de Ziua Victoriei, 9 mai, în Slaviansk  FOTO Mircea Barbu

Fiecare parte a căzut pradă iluziei efemere în care a ales să creadă. Ucrainenii occidentali au sperat că lumina va veni de la Vest, în timp ce locuitorii din bazinul Doneţk au avut în permanenţă în minte gândul înfricoşător al gazului venit din Est.

Ambele idei nu au fost altceva decât simple tentaţii şi pârghii politice pentru a ademeni o naţiune abia ieşită dintr-un comunism crunt, o politică a paşilor mărunţi pentru fărâmiţarea unui colţ de Europă.