Oasele mântuirii noastre

El ne-a învăţat că a crede nu înseamnă a te supune. A crede nu înseamnă a accepta lanţurile sclaviei.

Credinţa e atunci când eşti doar tu cu El, singur, în colţul tău de cameră. Până la El, umblam în haite şi ne prăbuşeam frunţile în ţărână la primul tunet ori la prima brazdă de foc de pe cer.

El ne-a învăţat că a crede nu înseamnă a te supune. A crede nu înseamnă a accepta lanţurile sclaviei, puse la mâini şi la picioare de primul mag ieşit în mijlocul drumului să propovăduiască o falsă împărăţie. Căci El ne-a învăţat că mântuirea nu se caută în statui, oase sau temple. Nu se aşteaptă tremurând să vină din cer. Mântuirea, sau mai bine spus calea binelui, e în noi. De aceea ne-a dăruit liberul arbitru, puterea de a alege, de a gândi, de a simţi libertatea. Ne-a transformat din sălbatici în fiinţe.

De două mii de ani însă, de la Marea Eliberare, am stâlcit şi am strivit cuvintele Sale. Le-am folosit pentru a justifica crime, pentru a ne argumenta urile. L-am pus pe steaguri şi am făcut, în numele Lui, cele mai mari masacre. Puţini L-au înţeles, iar strigătele lor au fost acoperite de patimile unei lumi canibalice, care se automutilează veac de veac. Cei mai mulţi I-am construit case mari din piatră. Case reci, cu turle ce străpung cerul într-o încercare disperată de a-L găsi. De parcă bucăţile de cărămidă ne-ar putea cumpăra salvarea. În timp ce noi, mici, la baza zidurilor, colcăim în propriile mizerii.

În România sunt 13.000 de biserici. Şi cam tot atâtea moaşte. Oase ale celor puţini, care L-au înţeles, smulse pământului şi puse mai apoi pe catafalcuri acoperite cu aur. În jur, zeci de mii de fanatici. Soldaţi ce se simt puternici şi au senzaţia că trăiesc atunci când sunt atinşi de umbrele marilor biserici. Gata să se repeadă la primul habotnic şi să-l sfâşie în bucăţi. Mănăstirile noastre au devenit cetăţi în cetăţi. În spatele zidurilor de piatră, mulţi dintre cei ce îşi zic soldaţii Lui numără grămezi mari de galbeni şi măsoară cu picioarele zeci de hectare de terenuri. Credinţa lor e în adunătura de lucruri pe care o sporesc de la zi la zi. Deasupra fiecărei grămezi e pusă o raclă. În raclă, urmele pământeşti ale unui drept demult plecat.

De la grămadă până la porţile mirenilor, cozi lungi. Cu genunchii tremurând, înveliţi în dureri, păcate şi tristeţi, ori poate doar cu dorinţe de sporire ale propriilor grămezi, ne mişcăm în ritm de sclavi doar pentru a atinge bucata de sticlă rece sub care şade un centimetru de materie moartă. Ajunşi în faţa ei, fiecare, în gând sau cu glas tare, ne urlăm cerinţele. Cerem! Implorăm să ni se dea şi să ni se ierte! Cu gândul că acel drum simplu ne-ar putea răscumpăra mântuirea. Un troc între noi şi o bucată de os.

E greu să fii liber. E copleşitor, asfixiant. Pentru cei mai mulţi e aproape imposibil să-L înţelegem. Să îi pricepem darul. Atât timp cât vom sta în întuneric, singurul iad adevărat este cel din sufletul nostru.

Ramona Ursu este redactor-şef adjunct ediţii locale „Adevărul".