„Ne luptăm pentru dreptul la locuire“
0Vasile Ernu în discuţie cu Enikő Vincze, membra echipei ziarului „Cărămida”, care se ocupă cu dreptul la oraş şi dreptul la locuire.
Enikő Vincze este doctor în filosofie. În momentul de faţă, ea este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, unde se ocupă cu cercetări despre naţionalism, feminism, excludare socio-teritorială şi marginalizare, inegalitate locuirii, rasializarea excluderii sociale şi altele. Este activistă pentru dreptul la locuire la Fundaţia Desire, începând cu 2010. În 2017 Vincze a participat la înfiinţarea ziarului „Cărămida”, care se ocupă cu dreptul la oraş şi dreptul la locuire.
Zilele acestea am primit prin poştă de la Cluj ziarul Cărămida – Ziarul dreptăţii locative. Felicit echipa pentru un astfel de material mediatic important. Dragă Enikő Vincze, spune-mi te rog care e scopul şi miza acestui ziar?
Cărămida este un instrument al iniţiativei ”Căşi sociale ACUM!” Ne propunem ca inclusiv prin intermediul ziarului să transformăm campania începută în 2016 de Fundaţia Desire pentru impunerea drepturilor legate de locuire, într-o mişcare activist-politică pentru dreptate locativă. Pe lângă acţiunile noastre stradale, o vreme ne-am adresat municipalităţii clujene cu propuneri privind modificarea criteriilor de atribuire a locuinţelor sociale şi de creştere a fondului de locuinţe sociale/publice. Apoi, constatând că acestea nu au adus rezultatele dorite, în ultimii doi ani am pornit acţiuni în justiţie împotriva ei. Cele din urmă s-au bazat pe analiza comparativă a legislaţiei locuirii şi a deciziilor Consiliului Local în domeniu, precum şi a destinului a peste 100 de solicitări de locuinţe sociale depuse anual la Primăria Cluj-Napoca din partea persoanelor cu domiciliul în Pata Rât. În aceşti termeni avem deocamdată o relativ mică, dar simbolic importantă victorie, decizia Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării din octombrie 2017 care denunţă caracterul discriminator al criteriilor de atribuire de locuinţe sociale adoptate de Primăria şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca. Am scris despre asta în primul nostru număr în rubrica "Ne face justiţia dreptate?", vorbind despre acest lucru şi în filmul cu acelaşi titlu realizat de Ioana Bălănescu tot în octombrie 2017.
Este clar, deci, că dintotdeauna urmăream să generăm schimbare în acest domeniu în favoarea celor nedreptăţiţi de sistem. Dar, precum avansam în gândirea noastră despre cauzele problemelor locative şi despre impactul propriilor acţiuni, redirecţionam şi practica noastră activistă. Azi, miza ziarului ”Cărămida” este de a ajunge la cât mai multe persoane care trăiesc efectele crizei locuirii şi ale nedreptăţii locative în oraşul Cluj, dar nu numai. De aceea ziarul apare atât în format tipărit, cât şi în format online. Pentru că, ca să se schimbe efectiv ceva în acest domeniu, este nevoie de presiunea celor mulţi. Doar astfel se poate impune o politică a locuirii care să acorde atenţie faţă de nevoia de locuire a celor care nu au resurse pentru a achiziţiona locuinţe de pe piaţă. Vrem să contribuim la conştientizarea faptului că problemele de locuire ale lucrătorilor nu sunt probleme personale, ci sunt probleme rezultate din decizii politice ce servesc interesele celor care fac avere din investiţii în crearea de locuinţe, şi îi defavorizează pe cei mulţi. Astfel vrem să contribuim la mobilizarea celor din urmă pentru a revendica soluţii politice de la actorii care crează această criză şi injustiţie, printre ei autorităţile administraţiei publice, dezvoltatorii imobiliari şi creditorii ipotecar-bancari. De aceea, ziarul ”Cărămida” are rubrici cum sunt cele "În hol la primărie" sau "Camera mare", în care descriem ce se întâmplă în domeniul locuirii în instituţiile unde se iau deciziile politice la nivel local şi naţional şi cum am putea forţa mâna decidenţilor.
În accepţiunea mea, dreptul la locuinţă înseamnă imperativul de a satisface nevoia oricărui om de a locui în condiţii care îi asigură un trai ce se consideră a fi adecvat de către societatea în care trăim.
Voi vă ocupaţi în principiu de problemele dreptului locativ în Cluj, dar este un demers important pentru toată ţara. În ce constă acest „drept la locuinţă”? Am o vagă impresie că noi nu înţelegem multe dintre drepturile fundamentale, iar acesta pare a fi un drept esenţial…
În accepţiunea mea, dreptul la locuinţă înseamnă imperativul de a satisface nevoia oricărui om de a locui în condiţii care îi asigură un trai ce se consideră a fi adecvat de către societatea în care trăim. Acolo unde este promovat, el se înscrie în setul de drepturi social-economice pe care statul ar trebui să le asigure cetăţenilor, adică ca un drept pozitiv, diferit faţă de drepturile civico-politice. Sau, în relaţie cu categoriile marginalizate, el se poate aplica şi ca o măsură afirmativă care are menirea să rebalanseze dezavantajele sistemice cu care acestea se confruntă. De ce este dreptul la locuinţă un drept fundamental al omului? Ca să recunoaştem acest lucru, este suficient dacă ne gândim la faptul că cei care nu au un acoperiş deasupra capului, sau cei care locuiesc în mediu poluat, sau cei care trăiesc în locuinţe umede, reci, întunecate, fără apă curgătoare sau fără electricitate, sau cei care sunt în permanenţă ameninţaţi de demolare şi evacuare, au o speranţă de viaţă mai redusă. Sau să admitem că sărăcia monetară a celor 25% din populaţia ţării nu se datorează doar veniturilor reduse, ci şi costurilor mari ale locuirii, astfel încât cei sărăciţi prin exploatarea muncii lor îşi pot permite doar condiţii inadecvate de locuire ce le limitează şi accesul la restul resurselor necesare vieţii.
Pentru a nu crea falsa impresie că lupta noastră ar fi o luptă pur legalistă şi formalistă, în revendicările noastre utilizăm atât termenul de drept la locuinţă, cât şi cel de dreptate locativă, care, ambele, în accepţiunea noastră sunt asociate cu idealuri precum egalitatea socială, non-exploatarea economică şi anti-rasismul. Când solicităm respectarea dreptului la locuinţă sau dreptate locativă, de fapt revendicăm condiţii economice şi decizii politice care fac posibil ca toţi oamenii, independent de clasa socială de care aparţin şi de venitul pe care îl obţin, să poată să aibă în mod efectiv acces la locuinţă. Dar dacă atât piaţa de locuinţe, cât şi piaţa muncii, ambele susţinute prin politică de stat, împing lucrătorii pauperizaţi în poziţii subalterne, atunci ei nu vor avea oportunitatea să fie auziţi de decidenţii politici. Din contra, le va fi tot mai dificil să ajungă să îşi revendice drepturile, fiind stigmatizaţi ca persoane care nu sunt în stare să îşi facă rost de o locuinţă. Experienţa trăită a deposedării de locuinţă adecvată va deveni o problemă politică abia atunci când se va tematiza astfel, şi când persoanele deposedate vor reuşi să se elibereze de sub această stigmă. Din acest motiv sunt ferm convinsă, că lupta pentru dreptul la locuinţă, ca şi lupta pentru drepturile muncii, necesită transformarea experienţelor directe în revendicări politice, dar şi solidarizarea mai multor persoane din poziţii de clasă şi de statut social diferite. De aceea, pe paginile ziarului ”Cărămida”, articole scrise de Maria Stoica sau Ana Adam (locuitori pe strada Cantonului şi, împreună cu Alexandru Mureşan, activiste în mişcarea Căşi sociale ACUM!), sau articolul scris de colaboratoarea noastră din Barcelona în rubrica "Strada nu este acasă" sunt completate de rubrica "Chiria este prea scumpă", în care Vlad Mureşan scrie despre Asociaţia Chiriaşilor Cluj ce este o iniţiativă a unor persoane din clasa de mijloc de jos.
Poţi te rog să-mi spui succint care ar fi cauzele „crizei locuirii” de la noi?
Primul număr al ziarului Cărămida l-am publicat cu ocazia forumului pe care l-am organizat în Cluj în octombrie 2017 cu tema "Locuinţe publice - răspuns la criza locuirii." Criza locuirii se manifestă în diverse fenomene, acestea având cauze diverse. Pe primul loc aş aminti stocul foarte redus de locuinţe publice şi sociale în toată România cu efecte dramatice în marile oraşe atrăgătoare de forţă de muncă îndatorată pe viaţă sau supraîncărcată datorită costurilor foarte mari ale locuirii. Această stare de fapt se explică nu doar prin privatizarea masivă a fondului locativ începută din anii 1990, dar şi prin lipsa de investiţii publice în acest domeniu, sau retragerea statului din rolul său de dezvoltator de locuinţe într-un rol de creator de mecanisme producătoare ale pieţei de locuinţe. Un lucru absolut necesar pentru transformarea socialismului de stat în capitalism neoliberal şi pentru integrarea României ca piaţă emergenţă în circuitul global al capitalului. Dar acest lucru nu se întâmplă doar la noi. De fapt, modul în care s-a schimbat politica locuirii din a doua jumătate a anilor 1970 încoace a fost un element crucial al neoliberalizării capitalismului global. Peste tot s-a privatizat cea mai mare parte a fondului de locuinţe publice, peste tot statul s-a retras din rolul său de producător de locuinţe, peste tot sistemul de credite imobiliare a condus la financializarea locuirii şi creşterea preţurilor de locuinţe astfel încât acestea au devenit factori cheie ai crizelor financiare ciclice (respectiv al bulelor imobiliare şi al spargerii acestora). Din păcate chiar şi în etapele cum este cea din 2009 încoace, atunci când se caută soluţii la criza locuirii definită de mulţi drept o problemă de accesibilitate ca preţ, nu se renunţă la gândirea centrată pe piaţă. Astfel, de exemplu, putem observa că acolo unde se pun în mişcare programe guvernamentale pentru soluţionarea acestei crize, ele se investesc în subvenţionarea locuinţelor proprietate privată şi nu în dezvoltarea fondului de locuinţe publice. După caz, se subvenţionează programe de credite bancare (cum este Prima Casă la noi), sau companii şi organizaţii private care construiesc locuinţe noi pe care le dau în chirie la un preţ mai mic decât preţul pieţei, sau se subvenţionează chiriile private. Adică, prin aceste măsuri se susţine în primul rând piaţa de locuinţe.
Trebuie să recunoaştem că şi fenomenul locuirii sărace este parte din fenomenul crizei locuirii.
Discutând despre criza locuirii, trebuie să amintim şi un alt fenomen sistemic, cel al transformării locuinţei în marfă sau al predominării valorii de schimb a locuinţei faţă de valoarea sa socială. Comodificarea locuirii se explică prin faptul că, în condiţiile în care locuinţele publice dispar, investiţiile în construirea de locuinţe aduc profit mare şi rapid dezvoltatorilor pe piaţa nereglementată a preţurilor. Dar ea se datorează şi modului în care băncile, în vederea acumulării capitalului financiar, susţin prin credite ipotecare preţurile de pe piaţă, ascunzând incapacitatea forţei reale de cumpărare a populaţiei. Astfel de fenomene sunt prezentate şi analizate cel puţin în două dintre rubricile ziarului Cărămida. În primul său număr, "În faţa blocului" a prezentat actul constitutiv al Blocului pentru Locuire din România, iar în numărul doi campania anti-financializare a Frontului Comun pentru Dreptul la Locuire şi a Coaliţiei Europene pentru Dreptul la Locuinţă şi Dreptul la Oraş. Rubrica "Dezvoltatorii şi casele noastre" în primul număr a alocat spaţiu pentru povestea Leontinei Lingurar şi Elisabeta Farkas de pe strada Cantonului respectiv de pe strada Stephenson despre cum se curăţă zonele centrale ale oraşului de locatari săraci; iar în al doilea număr pentru articolul meu despre "Cum a devenit locuinţa marfă" care discută succint tendinţele dezvoltării fondului privat de locuinţe prin dezvoltatori imobiliari în oraşul Cluj.
Mai departe, dacă admitem că faptul că 25% din populaţia ţării trăieşte din venituri sub pragul sărăciei şi că în România inegalitate de venituri între minimul şi maximul de venituri realizate de cei care muncesc este foarte mare, sunt manifestări ale crizei chiar şi în perioade ale creşterii economice, atunci trebuie să recunoaştem că şi fenomenul locuirii sărace este parte din fenomenul crizei locuirii. La rândul său, locuirea săracă şi precară înseamnă locuire în condiţii de privare materială, inaccesibilitatea ca preţ a unei locuinţe adecvate, supraaglomerarea locuinţei, riscul de a fi evacuat sau evacuarea efectivă din locuinţă fără alternativă locativă, traiul în locuinţe neconvenţionale fără acte legale şi transformarea celor fără domiciliu în persoane care nu au acte de identitate ce le-ar asigura drepturi cetăţeneşti depline. Despre gravitatea fenomenului evacuărilor din toată ţara scriu George Zamfir în primul număr, precum şi Vasile Gâlbea în cel de al doilea număr al ziarului ”Cărămida”. Personal consider, că locuirea săracă şi precară este un răspuns sistemic la nevoia de locuire în rândurile lucrătorilor cu venituri reduse care caută spaţii locative convenabile unde să îşi reproducă forţa de muncă ieftină. Până când sistemul va avea nevoie de această forţă de muncă, va exista şi locuire pauperă şi zonele de locuire defavorizate vor continua să se formeze în oraşele mari şi medii ce vor împinge către margini persoanele sărace (auto)identificate de etnie romă. Fenomenul rasismului instituţionalizat manifestat în cazul evacuării de pe strada Coastei din Cluj-Napoca în 2010 este surprins în rubrica "Nu în curtea mea", din primul număr al ziarului ”Cărămida”, de alţi doi activişti ai mişcării ”Căşi sociale ACUM!”, Alexandru Greta şi Petru Greta, un fost respectiv actual locatar al caselor modulare din zona Pata Rât.
Din punctul de vedere al persoanelor cu venituri reduse sau persoanelor marginalizate social piaţa nu a soluţionat, şi nu va soluţiona criza locuirii. Din contra, ea a produs problema. Pentru aceste persoane şi familii, programele guvernamentale gen Prima Casă nu au fost şi nu vor fi niciodată accesibile. Pentru ele, aşa-numitele programe de locuinţe accesibile (adică la un preţ un pic mai redus decât preţul pieţei) nu sunt nici ele soluţii reale. Aceste iniţiative pot funcţiona în cazul clasei de mijloc cu educaţie superioară şi venituri medii, dar nu şi în cazul clasei lucrătoare cu venituri mici sau a persoanelor cu educaţie şcolară redusă. Precum nici subvenţionarea chiriilor private din bugetul public nu este din punctul lor de vedere o măsură care în mod real ar putea să le rezolve problemele locative, cele de la supraaglomerare, condiţii inadecvate până la cele legate de supra-încărcarea bugetului gospodăriei cu costurile locuirii. Iniţiativa care trebuie implementată în cazul lor este creşterea fondului de locuinţe sociale în proprietate publică şi asigurarea accesului lor la acestea prin criterii croite exact cu scopul de a răspunde la nevoile locative ale celor mai sărace categorii sociale. Vestea proastă este că în România procentul celor cu venituri reduse este foarte mare. Vestea bună, însă, în aceste condiţii ar fi exact că, dacă s-ar răspunde la nevoia lor de locuire, atunci prin numărul semnificativ de locuinţe publice create s-ar putea contribui la reducerea preţurilor de locuinţe de pe piaţă, lucru care ar conveni şi celor cu venituri medii care cheltuie mult peste 40% din veniturile lor pe locuinţă. Lucru, care, desigur, nu ar fi o veste bună pentru dezvoltatorii imobiliari şi instituţiile financiare sau marii proprietari de locuinţe care azi sustrag atât de mare profit din speculaţiile imobiliare. Însă, dacă privim lucrurile din punctul de vedere al stabilităţii macro-economice, creşterea fondului de locuinţe sociale în proprietate publică, funcţionând ca un factor al reglementării preţurilor, poate să fie şi un element al evitării crizelor imobiliare.
Dacă oraşul şi urbanizarea întruchipează condiţii şi surse adecvate de muncă, de locuire şi de petrecerea timpului liber sau cel puţin promite o dezvoltare în vederea creşterii bunăstării, atunci dreptul la oraş înseamnă un drept la aceste condiţii şi resurse ale vieţii.
Ştiu că voi discutaţi mult şi despre „Dreptul la oraş”. Îmi poţi spune cîte ceva despre acest drept şi despre miza lui?
Discuţia despre dreptul la oraş este de fapt discuţia despre al cui este sau cui îi aparţine oraşul în sens efectiv şi în sens potenţial. "Clujul! Al cui este Clujul", este una dintre întrebările majore ale "Manifestului de la Cluj împotriva evacuărilor de pretutindeni". Acesta a fost publicat în numărul doi al ziarului ”Cărămida” şi a fost prezentat în stradă de echipa ”Căşi sociale ACUM!” coordonată în acest demers de regizorul Lorand Maxim, în 17 decembrie 2017:
„Clujul e al oamenilor cu bani! Clujul este un oraş de lux care îi aruncă pe cei săraci la gunoi. Clujul – Capitala Tineretului Evacuat! Clujul îi ţine la margini pe cei care fac muncile grele! Clujul primarilor rasişti şi tirani. Clujul sufocă locuitorii cu rampele sale toxice de deşeuri! Clujul este acolo unde poliţia şi jandarmeria alungă florăresele! Clujul nu doarme! Clujul, intră peste tine! >>>SUNT CLUJEAN DAR NU-MI PERMIT! ORAŞ DE LOCUIT NU PENTRU PROFIT! <<<“
Dacă oraşul şi urbanizarea întruchipează condiţii şi surse adecvate de muncă, de locuire şi de petrecerea timpului liber sau cel puţin promite o dezvoltare în vederea creşterii bunăstării, atunci dreptul la oraş înseamnă un drept la aceste condiţii şi resurse ale vieţii. Respectiv, dreptul la oraş înseamnă că tu ca persoană, indiferent de clasa socială în care eşti plasată sau de statutul tău social pe care îl obţii, indiferent de etnie, genul sau vârsta ta, ai dreptul să ai parte din resursele ce se consideră a fi valoroase într-o societate la un moment dat. Dar mai înseamnă că ai loc la mesele puterii la care se negociază distribuirea acestora şi folosirea bunurilor publice, adică eşti recunoscut/ă ca un actor care contează în acest proces. Mai departe, dreptul la oraş constă şi în dreptul de a imagina un alt fel de oraş, în care, de exemplu: dezvoltatorii imobiliari oferă un procent din apartamentele create de ei fondului de locuinţe sociale; primăria alocă terenuri şi/sau clădiri vacante cu destinaţia de locuinţe sociale; foste imobile ale unor fabrici privatizate, dar menţinute în stare de ruină în aşteptarea ca valoarea lor imobiliară să crească, sunt expropriate pentru a produce locuinţe sociale ca obiecte de utilitate publică; niciun om nu se evacuează fără a primi o locuinţă alternativă adecvată; guvernarea locală şi cea centrală colaborează în vederea asigurării de fonduri publice pentru construirea de locuinţe sociale; se opreşte privatizarea fondului locativ public; se plafonează chiriile private; administraţiile publice locale solicită şi ministerele aprobă trecerea sub administrarea celor dintâi clădiri fond de stat cu scopul ca ele să fie transformate în locuinţe sociale; se urmăreşte decomodificarea locuirii şi primordialitatea valorii sociale a locuinţei. Lupta pentru dreptul la locuinţă ca parte din dreptul la oraş are, deci, mize mult mai mari decât o bătălie sau alta pentru modificarea legii locuinţei, sau un caz sau altul în instanţă care contestă caracterul nelegal şi discriminator al criteriilor de atribuire de locuinţe sociale, şi astea fiind, totuşi, demersuri importante.
Azi, în lume, sunt multe mişcări sociale care se concep sub imperativul dreptului la oraş ca revendicare politică cu mizele unei critici anti-capitaliste. Şi mai mult, observăm cum, deja, instituţii internaţionale prestigioase, îşi asumă idealul dreptului la oraş, depolitizându-l şi transformându-l în instrumentar al dezvoltării pe scenele capitalismului global. Mai mulţi intelectuali publici progresişti consideră că lupta pentru dreptul la oraş are potenţialul de a deveni o platformă ideatică mobilizatoare în capitalismul financiar contemporan care produce în mod sistematic crize imobiliare ciclice ce afectează în mod dramatic tot mai mulţi oameni peste tot în lume. Ne propunem ca în numerele următoare ale ziarului Cărămida să discutăm şi despre aceste valenţe ale problemei.
Ştiu că la Cluj, oraş etalon al succesului în România - dar care are poate cea mai mare problemă nerezolvată cum este faimosul Pata Rît - vă războiţi cu primarul Boc. În ce constă acest „război”? Care este situaţia de acolo şi ce solicitaţi voi?
Pornind de la situaţiile locative existente în Pata Rât, cu mult înainte de Campania” Căşi sociale ACUM!” şi de apariţia ziarului Cărămida, începând din 2010, prin acţiunile noastre anti-ghetoizare şi anti-rasism din Cluj, militam pentru dreptul persoanelor de etnie romă de a nu fi forţate să locuiască în zone toxice, pentru dreptul lor de a nu fi evacuate forţat adică să nu fie lăsate fără adăpost şi de a nu fi împinse în spaţii marginale şi izolate de restul oraşului, sau pentru dreptul lor de a fi recunoscute ca fiind persoane îndreptăţite de a avea acces la resursele unui municipiu cu o dezvoltare economică cu care acesta se mândrea la nivelul României. Pe un plan mai general, observam cu ochi critici cum administraţia Boc a devenit tot mai prietenoasă cu dezvoltatorii imobiliari şi investitorii privaţi, s-a avântat tot mai mult în competiţii pentru câştigarea titlului de capitală europeană în diverse domenii, şi a început să se complacă în statutul de garant al oraşului magnet cu cele mai scumpe chirii din ţară. "Războiul" ”Căşi sociale ACUM!” faţă de această administraţie constă în solicitarea creşterii fondului de locuinţe sociale/ publice şi modificarea criteriilor de atribuire ale acestora astfel încât ele să servească nevoia de locuire a persoanelor cu venituri mici şi care trăiesc în condiţii inadecvate şi în nesiguranţă. Pe de altă parte, prin articolele lui Péter Máthé din rubrica "Arhitectură socială" a ziarului ”Cărămida” ne propunem să demontăm ideea falsă conform căreia locuinţele sociale ar trebui să fie nişte construcţii de proastă calitate atunci când sunt dedicate persoanelor sărace; dar şi convingerea de pe la noi că locuinţele dedicate acestor persoane, în cazul în care ar fi de calitate mai bună, ar putea fi produse doar prin proiecte din fonduri europene sau alte fonduri nerambursabile. Sperăm că exemplele din alte ţări prezentate în aceste articole vor fi auzite de administraţia clujeană atât de doritoare să dovedească, cel puţin în alte teme, că ghidează dezvoltarea oraşului prin modele occidentale.
Acum ceva timp discutam despre starea degradantă de la Pata Rît. Care mai este situaţia actuală şi cum crezi că se pot rezolva problemele acelei comunităţi aflate într-o situaţie tragică?
Nu aş reveni aici la discuţia noastră de data trecută, unde mi-am prezentat părerea pe care nu mi-am schimbat-o de atunci. Aştept să vedem împreună când şi cum îşi asumă administraţia publică locală rezolvarea acestei probleme create şi de ea însăşi. Aş adăuga, totuşi, că această rezolvare nu se termină cu aşa-numita desegrare a zonei. În opinia mea, problema nu constă în faptul că într-o zonă sau alta locuiesc prea mulţi romi şi că ei ar trebui să primească şansa să devină oameni datorită faptului că devin vecini cu majoritarii. Susţin, că problema constă în faptul că oamenii au ajuns să locuiască acolo şi în astfel de condiţii datorită constrângerilor financiare cu care se confruntă, fiind născuţi şi lucrând în Cluj şi fiind forţaţi la un moment dat să caute şi/sau să accepte soluţii locative ieftine în acest oraş devenit tot mai scump. Accentuez încă odată, precum am făcut de atâtea ori: aceşti oameni lucrează, o parte angajaţi în economia formală, o altă parte în economia informală, sau mulţi au pensii, dar, din păcate, veniturile lor sunt atât de mici încât nu îşi permit să plătească mai multe sute de euro chirie sau dobânzi bancare la credite imobiliare. De aceea cred că, din păcate, până când se va reproduce starea de sărăcie monetară se va reproduce şi locuirea săracă. Cum argumentam mai sus, administraţia publică ar putea să contribuie la spargerea acestui cerc vicios prin asigurarea anuală a unui număr adecvat de locuinţe sociale/publice, la care au acces atât persoanele de etnie romă ce locuiesc acum în Pata Rât, cât şi majoritarii cu venituri reduse. Nu susţin, desigur, că este nevoie de crearea unui cartier al sărăcilor prin construcţia de noi locuinţe publice. Locuinţele publice se pot crea şi altfel, prin diverse metode, în spaţii locative integrate în fluxul imobiliar al oraşului. Pe scurt, nu văd cum poate să se rezolve, cum zici, situaţia tragică din Pata Râtul fără o rezolvare a crizei locuirii în sensurile discutate anterior. Cu menţionarea, desigur, că în paralel cu asta este nevoie şi de lupta continuă împotriva rasismului îndreptat împotriva etniei rome, cât şi cel îndreptat împotriva săracilor.
Cu ocazia unor acţiuni ale noastre am putut auzi cum alţi locuitori ai Clujului, care solicită şi ei locuinţe sociale anual de la primărie, evită să articuleze mesaje revendicative adresate acesteia, din teama ca nu cumva să fie şi mai excluşi în acest proces.
Mai departe, doresc să accentuez aici, că echipa ”Căşi sociale ACUM!” include mai mulţi locuitori din zonele de locuire săracă şi precară din Cluj, inclusiv din zona Pata Rât, care luptă alături de intelectuali publici din categorii sociale mai privilegiate nu doar pentru cauza celor cu domiciliul în apropierea rampelor de deşeuri, ci pentru interesele tuturor celor care ar fi îndreptăţiţi să primească locuinţe sociale, dar li se neagă în mod sistematic acest drept de către administraţia publică locală. Împreună suntem membrii fondatori ai platformei naţionale Blocul pentru Locuire alături de FCDL din Bucureşti şi Dreptul la Oraş din Timişoara, dar şi membrii ai Coaliţiei Europene pentru Dreptul la Locuire şi Dreptul la Oraş. În continuare ne propunem să creştem ca mişcare, şi folosim ”Cărămida” cu acest scop, un ziar deschis oricăror forme de scriitură prin care se pot exprima experienţele nedreptăţilor locative dar şi reflecţiile mai mult sau mai puţin analitice asupra acestora. Fiindcă presiunea în această direcţie trebuie să atingă o masă critică pentru ca sistemul să accepte că are nevoie să facă o schimbare. Paradoxal sau nu, cert este că tocmai persoanele aflate în cele mai grave condiţii locative sunt active în această mişcare. Cu ocazia unor acţiuni ale noastre am putut auzi cum alţi locuitori ai Clujului, care solicită şi ei locuinţe sociale anual de la primărie, evită să articuleze mesaje revendicative adresate acesteia, din teama ca nu cumva să fie şi mai excluşi în acest proces. Există însă şi semne ale resemnării din partea celor care locuiesc de prea mult timp în condiţiile deposedării locative severe, dar şi semne ale retragerii din luptă ai celor care reuşesc să se mute din zona Pata Rât. Ambele tendinţe sunt de înţeles. În plus, traiectoriile activismului politic pentru dreptate locativă nu sunt niciodată şi nicăieri unilineare. Unii părăsesc mişcarea pentru ca să i se realăture mai târziu. Alţii noi se alătură, toţi în funcţie de energiile şi interesele lor de a face parte dintr-o schimbare majoră. Ceea ce este, însă, dureros pentru mine, sunt încercările venite din diverse părţi de a delegitima sau invizibiliza mişcarea noastră, de a ne descuraja şi de a ne dezbina.
Cînd vor apărea următoarele numere şi cît de des vreţi să scoateţi acest ziar dedicat unei probleme atît de durute?
Cu începere din octombrie 2017 ne-am propus să publicăm patru numere pe an, în funcţie de evenimentele pe care dorim să le marcăm şi de la care sperăm să creeze momente bune pentru difuzarea ”Cărămidei”. În cele de mai sus am menţionat persoanele care fac parte din echipa redacţională, dar nu trebuie să uităm nici de contribuţiile editoarei Andra Camelia Cordoş şi ale artiştilor Dénes Miklósi şi Szilárd Miklós care asigură grafica ziarului. Şi, desigur, aşteptăm noi şi noi autori şi colaboratori, atât la ziar cât şi la mişcare. Primele patru numere le-am planificat astfel: în octombrie am inaugurat primul număr cu ocazia declarării lunii octombrie drept Luna dreptăţii locative în Cluj şi a Forumului pentru locuinţe publice al ”Căşi sociale ACUM!” Al doilea număr l-am lansat în 17 decembrie 2017, cu ocazia comemorării a şapte ani de la evacuarea de pe strada Coastei şi a declarării acestei zile ca Ziua Împotriva Evacuării. Al treilea număr îl vom asocia cu ziua Ziua Internaţională pentru Eliminarea Discriminării Rasiale şi vom publica articole despre manifestări ale rasismului structural împotriva săracilor şi împotriva romilor în domeniul locuirii. ”Cărămida” numărul patru va fi dedicat relaţiei între muncă şi locuire, şi vrem să-l lansăm de 1 Mai, Ziua Internaţională a Muncii.