NATO cu două viteze - soluție sau preludiu la dezmembrare Cum pot fi ignorate marile puteri ignorante, de la Articolul 5 necondiționat la securitate condiționată de merit.

NATO cu două viteze este soluția sau preludiul la dezmembrare? Cum pot fi ignorate marile puteri ignorante. De la Articolul 5 necondiționat la securitate condiționată de merite și contribuții. Ce vrea și ce poate să fie Europa de Vest în această nouă configurație a puterii globale?

Discuția despre o NATO cu două viteze repune în discuție, într-o formulă strategică nouă, o tensiune veche a continentului european: cea dintre un nucleu puternic și o periferie care se simte marginalizată.

Cu un deceniu în urmă, conceptul de Europa cu două viteze era în prim plan, reflectând diviziunea dintre vestul integrator și estul aspirant, între zona euro și cei de dincolo de ea. Atunci, nucleul vestic - condus de axa franco-germană - părea adesea insensibil și ignora criticile și aspirațiile de securitate ale noilor state membre din Europa Centrală și de Est, pentru care aderarea la UE și NATO reprezenta revenirea finală în spațiul de securitate și prosperitate occidental.

Astăzi, însă, paradoxul istoric se inversează. SUA și un grup compact de aliați din flancul estic (Polonia, statele baltice) și statele nordice, par acum să fie cei care impun ritmul, punând sub semnul întrebării angajamentul și pregătirea marilor puteri europene vestice.

Această inversiune a rolurilor nu este doar o ironie a istoriei, ci rezultatul direct al acțiunilor și inacțiunilor acumulate, iar acum, vremea reflexiei și a plății costurilor strategice a sosit pentru Europa de Vest.

Schimbarea dinamicității de putere: De la conducători la conduși în securitate

Tradițional, marile capitale vestice - Berlinul, Parisul, Londra - au văzut NATO prin prisma proiecției lor de putere și influențe. În perioada post-Război Rece, securitatea Estului a fost adesea tratată ca o problemă secundară, în timp ce Europa de Vest se concentra pe construcția uniunii și pe raporturile comerciale globale.

Această percepție a fost zdrobită de invazia rusească din Ucraina din 2022. Brusc, vorbitorii cei mai credibili în materie de securitate continentală nu mai sunt la Paris sau Berlin, ci la Varșovia, Tallinn sau București – capitale care au avertizat prin experți, în mod repetat și profetic despre riscuri.

SUA, în ciuda fluctuațiilor sale politice interne, și-a realiniat resursele și atenția strategică către acest "nucleu dur" estic, care cheltuiește constant peste 2% (uneori aproape de 4%) din PIB pentru apărare și manifestă o voință politică necondiționată pentru reziliență.

În acest context, propunerea unei NATO cu două viteze nu mai este doar o teorie administrativă, ci un reflector al unei realități emergentă. Ea formalizează o ierarhie bazată pe merit și angajament dovedit, nu pe vechime sau prestigiu diplomatic.

Statele care și-au asumat riscurile geografice și și-au onorat angajamentele financiare (cum ar fi Polonia sau Estonia) ar intra într-un nucleu strategic privilegiat, cu acces la tehnologie, inteligență și garanții de securitate sporite.

În schimb, puterile vestice care au neglijat investițiile militare sau au avut o abordare ambivalentă față de Moscova (prin dependență energetică sau dialoguri separate) s-ar putea afla într-un al doilea eșalon, cu protecție condiționată.

Pentru Franța și Germania, care vorbesc adesea despre "autonomie strategică europeană", aceasta ar fi o umilire profundă, scopul lor de a conduce Europa în ariile de securitate ar fi subminat tocmai de incapacitatea lor de a se alinia rapid cu noua realitate strategică generată de est.

Peisajul în plină evoluție al securității globale, ne înfățișează actorul principal, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), aflat la o răscruce influențată de presiuni externe tot mai mari și de disparități interne.

Plecând de la realitățile geopolitice prezente – cum ar fi transformările interne ale Uniunii Europene (UE) în contextul provocărilor din partea Chinei, Rusiei, Ucrainei și Statelor Unite - imaginea unei "NATO cu două viteze" apare ca o reconfigurare provocatoare, dar plauzibilă.

Acest concept prevede o structură de alianță stratificată, un nucleu central format din SUA și din aliați selectați, cu contribuții ridicate, care beneficiază de garanții de securitate sporite și de nestrămutat, în timp ce membrii periferici primesc o protecție proporțională cu contribuțiile lor la eforturile de apărare colectivă.

Un astfel de model ar putea aborda inechitățile în privința împărțirii sarcinilor, ar motiva investiții mai mari și ar putea să se adapteze unei lumi multipolare. Totuși, această formulă riscă să fractureze unitatea de bază a alianței.

Explorăm aici fezabilitatea acestui cadru cu două viteze, cântărind meritele sale față de potențialele capcane și analizând implicațiile sale mai largi pentru integrarea UE și stabilitatea globală.

Începând cu 2026, în contextul agresiunii ruse în Ucraina și al volatilității politice americane sub Președintele Donald Trump, dezbaterea capătă o urgență sporită, cu potențialul de a remodela relațiile transatlantice.

Contextul geopolitic care alimentează discuțiile despre o NATO cu două viteze are rădăcini în amenințările asimetrice și angajamentele inegale ale alianței.

UE se confruntă cu nevoi interne de centralizare în mijlocul unor provocări externe. Relațiile cu China rămân în status quo, în ciuda riscurilor de securitate tehnologică subiacente, care cer reglementări mai stricte.

Legăturile cu Ucraina necesită consolidare politică, devenind potențial mai directive pentru a mobiliza rezervele, în timp ce interacțiunile cu Rusia implică cereri crescânde de fermitate, exemplificate prin modificări procedurale în sancțiunile împotriva activelor suverane ruse, limitând puterea de veto pentru țări precum Ungaria sau Slovacia.

Între timp, manevrele SUA ridică întrebări fundamentale despre autonomia în securitate, robustețea NATO neîmpiedicând o colaborare militară în interiorul UE, mai profundă. Bruxelles-ul caută un rol mai proeminent în cadrul NATO, transformând eventual alianța într-un binom SUA-UE, mai degrabă decât într-un conglomerat centrat pe SUA.

Aceste dinamici subliniază presiunea pentru o mai mare centralizare și dirijare în luarea deciziilor în UE, punând la îndoială pregătirea statelor membre, date fiind disparitățile de potențial și capacități.

Tandemul franco-german ar putea determina o astfel de centralizare, dar resursele și legitimitatea Bruxelles-ului de a aplica politici unificate rămân incerte.

Apar întrebări cum ar fi dacă, este Grecia pregătită pentru ceea ce cere Estonia sau, pot abordările UE privind apărarea și riscurile nucleare să fie directive fără ca UE să se transforme într-un imperiu de facto?

Dincolo de acestea, relațiile cu alte centre de putere ar putea fi profund afectate de evoluțiile structurale, determinând terții să se întrebe: "Ce să facem cu UE?".

Acest fundal amplifică tensiunile interne ale NATO. Înființată în 1949 ca un pact de apărare colectivă, Articolul 5 al NATO - apărarea mutuală - a fost invocat o singură dată, după 11 septembrie. Cu toate acestea, dezbaterile persistente privind împărțirea sarcinilor evidențiază o realitate "pe două niveluri".

Aliații mai bogați precum SUA suportă sarcini disproporționate, în timp ce alții rămân sub ținta de cheltuieli de apărare de 2% din PIB, stabilită în 2014. Până în 2025, summit-urile NATO au intensificat ambițiile, adoptând o țintă de 5% din PIB până în 2035, împărțită între apărarea de bază (ex: personal, echipament) și investiții în securitate mai largă.

Invazia Rusiei în Ucraina a expus vulnerabilități, stimulând promisiuni de la cei care rămân în urmă, dar evidențiind dependențele de puterea americană. Retorica Președintelui Donald Trump, amenințând cu tarife și taxe mai mari pentru aliații neconformi și chiar punând la îndoială supraviețuirea NATO, exacerbează temerile de abandon.

În acest mediu, un model cu două viteze ar putea formaliza diviziunile existente, asigurând că membrii nucleului - potențial SUA, Marea Britanie, Polonia, statele baltice și țările nordice - se bucură de garanții prioritare, în timp ce alții precum Turcia sau Ungaria se confruntă cu un sprijin condiționat de contribuții.    

Conceptul unei NATO cu două viteze face paralelă cu integrarea pe mai multe viteze a UE, unde grupurile centrale avansează mai repede în domenii precum zona euro sau Schengen.

În termeni NATO, aceasta ar stratifica calitatea de membru - un "nucleu dur" cu interoperabilitate avansată, structuri de comandă comune și acces exclusiv la informațiile și activele americane, față de o periferie cu "geometrie variabilă" în care apărarea este bazată pe merit.

Cei care propun modelul, susțin că acest lucru reflectă realpolitik-ul. SUA, contribuind cu peste 70% din capacitățile NATO, ar putea concentra resursele pe parteneri de încredere, stimulând eficiența în descurajarea Rusiei și Chinei.

De exemplu, mari contribuitori precum Estonia (depășind 3% din PIB) sau Polonia (apropiindu-se de 4%) s-ar integra în nucleu, obținând garanții speciale, în timp ce cei cu rezultate slabe ar fi stimulați să se reformeze.

Acest lucru ar putea optimiza inovația și parteneriatele, așa cum se vede în inițiativele conduse de SUA cu 32 de aliați NATO și 19 țări majore non-NATO.

Într-un peisaj global contestat, în care sarcinile de bază ale NATO – apărarea colectivă, managementul crizelor și securitatea cooperativă – se confruntă cu amenințări multidirecționale, o abordare stratificată ar putea spori agilitatea.

Prin prioritizarea descurajării, se concentrează eforturile pe consolidarea partenerilor precum Ucraina fără a supra extinde alianța.           

Argumentele în favoarea unei NATO cu două viteze subliniază caracterul practic și echitatea. Nemulțumirea legată de împărțirea sarcinilor a afectat mult timp alianța, SUA deplângând "călăreții liberi" în contextul presiunilor fiscale interne.

Un sistem stratificat ar putea rezolva "deficitul de apărare NATO" prin legarea beneficiilor de securitate de contribuții, încurajând toți membrii să atingă sau să depășească noul prag de 5%.

Acest lucru ar consolida capacitățile generale, aliații nucleului ar putea susține dezvoltarea războiului avansat prin comenzi precum Comandamentul Aliat pentru Transformare, concentrându-se pe interoperabilitate și doctrine.

Pentru UE, acest lucru se aliniază cu eforturile pentru autonomie strategică, permițând Bruxelles-ului să-și consolideze rolul în NATO, abordând în același timp inegalitățile interne. În scenariile de retragere americană – amplificate de rezultatele alegerilor din 2024 - un model cu două viteze ar putea păstra alianța prin descentralizarea riscurilor, europenii intensificându-și rolul în apărarea regională.

Mai mult, modelul ar putea descuraja adversarii, Rusia ar putea ezita în fața unui nucleu fortificat, în timp ce China va vedea un bloc transatlantic cu o mai mare coeziune ca pe o contragreutate. Precedentele istorice, precum expansiunile post-Război Rece, arată adaptabilitatea NATO, o evoluție pe mai multe niveluri ar putea susține relevanța sa, la venerabila vârstă de 77 de ani.

Pe de altă parte, criticii avertizează că formalizarea nivelurilor subminează esența NATO, securitatea indivizibilă. Natura necondiționată a Articolului 5 este fundamentul alianței iar condiționarea lui de contribuții riscă un hazard moral, în care statele periferice se simt expuse, erodând încrederea.

Acest lucru ar putea exacerba diviziunile, așa cum s-a văzut în oferta Președintelui Trump pentru Groenlanda și amenințările cu tarife, conducând potențial la colapsul NATO – ceea ce ar crea un avantaj pentru Moscova și Beijing.

Totodată dosarul global nuclear, tot mai actual prin expirarea tratatului ruso-american, ar putea deveni un factor accelerator pentru abordarea unui scenariu cu două viteze pentru alianță.

Provocările interne, inclusiv actorii cu drept de veto precum Turcia, ar putea să-și intensifice punctele de vedere, generând resentimente și ieșiri.

O configurare cu două viteze ar putea dilua descurajarea colectivă, dacă Rusia vizează un membru de "nivelul doi", ezitarea nucleului ar putea invita agresiunea.

Mai mult, modelul ignoră rolul NATO de multiplicator de forță, unde contribuții diverse - dincolo de procentele din PIB - sporesc profunzimea strategică. Pentru UE, acest lucru ar putea accelera militarizarea, dar cu costul coeziunii, reflectând dezbaterile privind transformarea UE într-un "imperiu" în mijlocul statelor eterogene.

Într-un mediu complex, prioritizarea unității în detrimentul nivelurilor asigură reziliență împotriva amenințărilor hibride.

Implicațiile pentru UE sunt profunde. Pe măsură ce Bruxelles-ul vizează legături militare mai profunde, o NATO cu două viteze ar putea cataliza integrarea apărării UE, cu axa franco-germană conducând un "centru de greutate european" în cadrul alianței.

Dacă NATO se bifurcă, UE ar putea umple golurile, evoluând spre o securitate centralizată, dar riscă exagerarea, izolând membrii și complicând relațiile cu puteri precum China sau Rusia.

Totodată, adoptarea modelului cu două viteze și consacrarea lui ulterioară ar ridica nivelul intern de analiză și atenție al fiecărui membru din nucleul dur (UE sau NATO) care ar fi tentat să folosească conjunctural un model sau altul funcție de interesele sale punctuale.

În concluzie, o NATO cu două viteze este fezabilă în geopolitica actuală, determinată de imperativele de împărțire a sarcinilor și de frustrările SUA, dar adoptarea sa depinde de echilibrarea eficienței cu unitatea.

 Deși ar putea încuraja contribuțiile și să se adapteze multipolarității, riscurile de fragmentare sunt mari. Pentru UE, modelul cu două viteze capătă o nouă dimensiune și ridică întrebări existențiale: pregătirea pentru centralizare sau tendințe imperiale?

În cele din urmă, viitorul NATO constă în consolidarea angajamentelor colective, ca nu cumva actorii externi să exploateze diviziunile.

Discuția despre NATO cu două viteze este, în esență, un test al maturității strategice a întregului continent. Ea nu este doar un mecanism de eficientizare a alianței, ci un semnal că geografia și istoria și-au revendicat drepturile. Statele care simt amenințarea cel mai aproape devine vocile cele mai autorizate.

Pentru Europa de Vest, momentul de reflecție este urgent. A sosit vremea să depășească retorica goală și să demonstreze prin fapte că înțelege că securitatea este un bun public non-divizibil, care nu poate fi tratat cu neglijență ciclică.

Acum este momentul pentru Europa de Vest să reflecteze asupra dinamicii relațiilor continentale pe care le-a neglijat. Investițiile reduse în apărare, dependența de gazul rusesc și unele tentative de reapropiere de Moscova (de la Nord Stream 2 la tentativele de mediere unilaterală) au erodat încrederea partenerilor estici și au slăbit poziția de negociere cu Washingtonul.

Costul inacțiunii din trecut se materializează acum în presiunea de a fi pusă în a doua viteză - o poziție pe care vestul o consideră de obicei incomodă și demnă doar de alții. Ironia este că discursul vestic despre "solidaritate europeană" este acum testat nu de Est, ci de propria lui nepregătire. Dacă Bruxelles-ul va continua să-și consolideze rolul în apărare, cum va coexista această ambiție cu o NATO ierarhizată?

Viitorul model al NATO va depinde de capacitatea Europei de Vest de a închide rapid decalajul dintre ambiție și capacitate. Dacă reușește, alianța poate evita fragmentarea profundă și poate rămâne un bloc unitar, dar mai diversificat intern.

O Europă puternică și unitară ar putea forma chiar nucleul celui de-al doilea nivel, dar aceasta ar presupune o integrare militară fără precedent – apropiindu-se de transformarea într-un imperiu birocratic, care ar putea respinge statele membre mai suveraniste.

Dacă eșuează, atunci ironia istoriei va fi completă, vestul, care a proiectat multă vreme modelul de integrare pe două viteze, va trebui să se obișnuiască să-l trăiască din interior, pe propria piele, în domeniul existențial al securității.

 Întrebarea finală nu mai este doar "Ce să facem cu UE?", ci devine "Ce vrea și ce poate să fie Europa de Vest în această nouă configurare a puterii?".

Răspunsul va defini soarta atât a NATO, cât și a continentului pentru generațiile viitoare, pe măsură ce alianțele navighează în această eră a destinului Europei, întrețesut cu traiectoria NATO.