Minciuna lui Băsescu şi tembelismele lui Ponta

„Stenogramele lui Blejnar" nu oferă revelaţii spectaculoase, dar developează tradiţionalele combinaţii în folosul clientelei de partid, precum şi o minciună inutilă a lui Traian Băsescu. O situaţie jenantă, care preşedintelui îi va fi greu s-o explice.

În martie 2011, când toată ţara vorbea despre corupţia din vămi şi despre firele care ar duce la „regina Blejnar", Traian Băsescu a simţit nevoia să ia distanţă cosmică de şeful Fiscului. „Pe Blejnar nu-l cunosc. Nu-l cunosc. Înţeleg că a fost numit, că e tehnician, n-a fost în partid. Habar n-am de unde vine Blejnar. Nu-l cunosc, de asta nu mă pot pronunţa dacă este un om atins de corupţie", a spus şeful statului într-un interviu acordat TVR. Îl puteai contrazice? Până la proba contrarie, în niciun caz.

Dar proba contrarie, atunci când există, nu rămâne ascunsă pe vecie! În cazul de faţă, s-a ivit prin intermediul „Stenogramelor lui Blejnar". Din conţinutul lor n-am aflat că Băsescu punea la cale cine ştie ce grozăvie, dar am aflat că Băsescu ne-a minţit.

În septembrie 2010, sunat de şeful Fiscului, preşedintele i se adresa ca unui cunoscut: „Salut, Sorine". „V-am trimis o dată pe mail situaţia aia cu constructorii", i-a zis Blejnar. „Da. Mă, eu am şi făcut o confuzie...", a replicat Băsescu, intrând în amănunte tehnice. Apoi, cei doi au discutat despre cum trebuie recuperată uriaşa datorie a kazahilor de la KazMunaiGaz (noii proprietari ai Rompetrol) către statul român. Un astfel de dialog, purtat pe o linie telefonică nesecretizată, nu putea avea loc între doi străini. În mod cert, Traian Băsescu ştia foarte bine cine e Sorin Blejnar. Poate că nu-l cunoştea în particular, nu se scăldau împreună în piscină, nu trudeau cot la cot pentru a dovedi o sticlă de whisky, dar şeful statului îl ştia foarte bine pe cel al Fiscului din interferenţele lor profesionale. Iar dacă-l cunoştea în septembrie 2010, nu avea cum să-l uite până în martie 2011! Traian Băsescu n-a dat semne că ar fi avut căderi de memorie în acel interval de şase luni...

Şansa lui Băsescu e că nu are cum să devină cel mai mare mincinos al ţării. Pur şi simplu, îl surclasează amicul său Ponta. Asta nu face însă minciuna lui Băsescu mai puţin jenantă. Mai ales că ea, minciuna, nu pare nici necesară, nici inteligentă.

Şi iată-ne ajunşi, inevitabil, la Victor Ponta. Una dintre strigăturile acestuia la mitingul USL de miercurea trecută, de pe „Arena Naţională", a sunat aşa: „Traian Băsescu e ultimul comunist, e ultimul securist al Europei!". Uau, ne-am zis, asta e groasă rău de tot! Mare nenorocire s-a abătut asupra României: Stalin + Beria la un loc! Şi „ultimul comunist", şi „ultimul securist" - ăsta nu-i lucru de şagă!

Dar zicerea lui Ponta era nu doar o minciună, era un tembelism. Dacă Traian Băsescu ar fi fost securist sau mare comunist pe vremea lui Ceauşescu, tot nu ar putea primi acum diploma cuvenită „ultimului comunist" ori „ultimului securist". O simplă privire aruncată în ograda USL i-ar da ocazia lui Victor Ponta să constate că: pe de o parte, Ion Iliescu - Marele Bolşevic - se ţine încă bine; pe de altă parte, Dan Voiculescu e vioi ca pe vremea când, travestit în Felix, îşi turna verişoarele la Securitate. Aşadar, dacă-i caută pe ultimii comunişti sau securişti din România (cu Europa e poveste mai complicată), nu trebuie să privească prea departe: îi are lângă el, acolo, în USL. Unul e preşedinte de onoare la partid, celălalt candidează la Senat.

Şi dacă tot vorbim despre securism, să-i acordăm o atenţie suplimentară lui Ion Iliescu, Tătucul de la partidul condus de Victor Ponta. Pe când era prim-secretar judeţean al PCR, tovarăşul Iliescu conducea în mod direct Securitatea judeţului Iaşi. Să spunem că asta intra în fişa de post a unui înalt activist comunist. Nicio fişă de post a statului român, fie el şi comunist, nu prevedea însă activităţile antinaţionale ale lui Ion Iliescu. De exemplu: măcelul patronat de revoluţionarul Ion Iliescu în decembrie 1989 şi acoperit ulterior de preşedintele cu acelaşi nume, sub umbrela şi în folosul marii Uniuni Sovietice. Sau: ţesătura care-l lega pe secretarul Asociaţiei studenţilor străini de la Moscova (Ion Iliescu), în teribilii ani 1950-1955, de serviciile secrete sovietice (să le spunem, generic, KGB).

Cele două momente, 1950-1955 şi decembrie 1989, constituie capetele de pod ale unei biografii bazate nu doar pe comunism şi securism, ci pe kaghebism şi trădare. Iată o temă la care domnul Ponta ar putea medita înainte de a lansa tembelisme pe stadioane.

Grigore Cartianu este director editorial "Adevărul"