Klaus şi tentaţia seducţiei
0E uşor să te ia valul când, după ce ai stat ani în şir departe de lumina reflectoarelor, vezi cum armate de oameni se opintesc să te prindă pentru o poză, la o adică să te bage într-un selfie. E şi mai uşor să te crezi puternic când apropiaţii îţi şoptesc doar asta, iar criticii se feresc de tine. E uşor să spui că ai ce îţi trebuie pentru “politica mare” când nu ai văzut decât vârful aisbergului. E uşor să te laşi sedus.
Klaus Iohannis este, fără dubiu, un personaj interesant. Nu are strălucirea lui Crin pe ecrane, e drept. Nu are nici discursul acid al lui Haşotti, nici energia lui Ludovic Orban. Avea, însă, premisa neiniţiatului, a politicianului inocent de provincie, a celui neimplicat în, vorba lui Rareş Bogdan, "jocuri de putere". Până când a cunoscut puterea. Şi puterea i s-a oferit pe tavă.
Iohannis este, încă, o necunoscută pentru liberali. Un preşedinte răsărit dintr-o ambiţie, dar parcă mai mult a altcuiva, dintr-o speranţă uşor ipocrită – că lupul îşi poate schimba părul, nu şi năravul, dintr-o zvâcnire de moment. Într-o ţară normală, totuşi, Iohannis – dacă lăsăm la o parte acuzaţiile împotriva sa, niciodată dovedite în cele din urmă – ar fi un politician dorit de un partid în cursa prezidenţială. La noi, însă, contează discursul, iar al primarului de la Sibiu este, totuşi, sec şi încărcat de platitudini, contează sticla şi cum treci de ea, contează bileţele roz, albastre, SMS-urile trimise pe la colţ. Şi edilul de la Sibiu ştia asta. Ştia ce contează, pentru partid, să ajungi în faţă – o suită de compromisuri mai mici sau mai mari.
Acum, deşi învingător, vede deja că partidul care l-a cucerit îl respinge. Din toate părţile, fidelii lui Antonescu, şi nu sunt puţini, îi transmit lui Iohannis un mesaj: renunţă la preşedinţie şi reia proiectul tandemului cu Antonescu! Fii premier, dacă vrei, te-am pus preşedinte de partid, dar lasă Palatul Cotroceni pe mâna cuiva care a mai luptat în războiul ăsta!
Iohannis a arătat de câteva ori că ştie să cedeze şi în alte rânduri că are destule ambiţii. E, de altfel, firesc să fii tot mai ambiţios pe măsură ce dorinţele ţi se îndeplinesc. Asta s-a văzut şi la Congres. “Eu votez pentru....”, spunea el, încrezător, iar liberalii au votat, de două ori la rând, rezoluţiile. A treia oară, însă, nu a mai contat pentru ce vota Iohannis, adică pentru el însuşi. Nu şi-a dat seama, pur şi simplu, că nu opinia lui a contat. Că nu poţi disciplina un partid ca PNL aşa. Că liberalii sunt imprevizibili. Că vor un prezidenţiabil nărăvaş, ca Antonescu, vor să fie seduşi, chiar dacă sunt abandonaţi, dar prăzile uşoare nu le sunt pe plac.
Cu peste 1300 de voturi din 1500, Iohannis s-a lăsat, în schimb, sedus el însuşi de putere. S-a declarat mandatat de PDL să îi înghită cu lideri cu tot, a ţipat în microfon şi a zâmbit fals. Din multe puncte de vedere, Klaus Iohannis a dovedit ieri, ca proaspăt preşedinte de partid, că a intrat în politica mare. In politica dâmboviţeană. Dar nu pentru că el i-a sedus pe liberali, ci pentru că s-a lăsat sedus de ei.