Justiţia din nou în cumpănă

Era într-un fel de aşteptat. De vreme ce artizanul victoriei electorale a USL, eminenţa cenuşie Dan Voiculescu, a decretat că puterea nu este deplină, nu este reală fără adjudecarea justiţiei, era firesc ca îndată după obţinerea puterii politice privirile să se îndrepte spre ea.

Nu numai pentru că domnul cu pricina precum şi mulţi alţi competitori politici de breaslă au afaceri personale cu justiţia ci esenţial pentru că, în condiţiile specifice evoluţiei noastre de aproape două decenii, justiţia s-a arătat a fi bastionul inexpugnabil al apărării şi prezervării drepturilor şi intereselor lor, dobândite cu atâta „trudă”.

De ceva vreme lucrurile s-au schimbat, justiţia şi-a intrat în drepturi şi responsabilităţi, stârnind panica printre impricinaţi. Acum, că au deplina putere politică, venii momentul răfuielii.

Ceva nuanţat faţă de procedeele psihologic-insidioase, „ştiinţific” uzitate în cazul bătăliei politice acum, cruciada nu va fi brutală, pe faţă. N-ar da bine nici pe interior nici pe dinafară. Aparenţele trebuiesc musai păstrate. Ce-ar fi dacă s-ar apela la slăbiciunile umane din interior(?) şi-o fi fiind zis specialistul.

Că doar oameni suntem, supuşi deopotrivă construcţiei dar şi distrucţiei. Cu deosebire în zona orgoliilor, vanităţilor, invidiilor, ba poate chiar intereselor. De ce să fie spre exemplu magistraţii egali între ei ca magistraţi, de vreme ce magistraţii procurori au un statut administrativ inferior magistraţilor judecători, primii fiind supuşi ministrului justiţiei pe când secunzii sunt independenţi, se conduc de sine?

Ba numericeşte înclină şi balanţa. Cum e admisibil ca în aceste condiţii conducerea CSM să fie girată de un procuror? Unde este orgoliul judecătorilor? Iată minunatul teren, facilul teren pe care trebuieşte aşezată bătălia.

Nu trebuie să intervenim noi dinafară. Potrivit obiceiului împământenit, se mănâncă ei între ei. Noi doar trebuie să le stimulăm slăbiciunile, să-i aţâţăm, să-i incităm din culise. Unde mai pui că nu toţi magistraţii jubilează pe independenţă. Nu tuturor le căşunează independenţa. Adesea dependenţa este mai folositoare pentru că nu se rupe legătura cu baza.

 Constatarea, deci, pe care trebuie s-o valoficăm la maximum, este că evoluţia formativă a magistraţilor cu deosebire în sfera principialităţii, a verticalităţii nu este pe deplin coaptă, că de altă parte, şi ei sunt oameni, manipulabili, irascibili, cedând instinctului răzvrătirii.

Concret deci: odată stârnită zâzania în interiorul CSM, s-o alimentăm, să-i dăm amploare, s-o extindem până la desfiinţarea acestui CSM care ne-a pricinuit atâtea neplăceri, urmând să ne folosim de-acum experimentatele talente înspre alegerea unui alt CSM pe placul nostru. Tot jocul, toată cârdăşia va fi pe spinarea lor, noi politicienii lucrând în culise, nu vom putea fi arătaţi cu degetul. Şi, odată ales un organism care să-i conducă, să-i îndrume pe direcţia cea „bună”, treaba va fi ca şi rezolvată.

Că sunt unii magistraţi care ne pun beţe în roate? Tocmai cu ei trebuie început. Daţi afară unu-doi – Dănileţ, Ghica -  după care „epidemia” uşor poate fi propagată la toţi necuminţeii. Când ajung la nivelul masei, la colectivele de la judecătorii spre exemplu, „argumentele” devin uşor de manevrat. Unde mai pui că nici organismele europene nu ne vor putea aduce vre-o învinuire de amestec.

Abia odată justiţia readusă la „matcă” vom putea răsufla uşuraţi. Că unii români sau forurile europene se vor „prinde” în cele din urmă de şmecherie, nu va mai conta cine ştie ce. „Stabilitatea” politică va fi probabil mai importantă decât colea nişte inadvertenţe judiciare care ne vor scoate din necaz. Cu timpul totul se va uita, cu timpul totul se va ierta. Cine a mai văzut în istorie învingători care să  dea socoteală de mijloacele victoriei?

Trebuie că aceasta este strategia, aceasta este lecţia pe care „profesorul” nostru întru turnare şi manipulare a predat-o şi o predă insidios, prin formidabilele sale mijloace de răsucire a minţilor. Şi care s-ar putea să facă în continuare şcoală bună dat fiind că ograda cuprinde atâţia învăţăcei direct interesaţi să scape de „urgia” unei justiţii independente.