Invitați și speranțe lirice

Opera Națională București a început stagiunea cu premiera „Manon Lescaut” de Puccini, acum o lună și ceva, marcând odată în plus Anul Centenar în care se comemorează peste tot în lume stingerea din viață a marelui compozitor. Va fi urmată de un concert-spectacol acompaniat de pian în foaier cu „Gianni Schicchi”, un titlu tot de premieră care s-ar fi pretat mai degrabă unei reprezentări scenice cu orchestră, date fiind suculența tramei, a personajelor, simfonismul scriiturii. Personal, rămân cu gândul la o veche producție semnată în 1967 de Hero Lupescu, reluată în 1975 și 1986. Vom vedea.

Reflectez că Gran Teatre del Liceu din Barcelona păstrează o montare legendară din 1945 cu „Aida”. Și nu este singura scenă de renume mondial care își prezervează marile producții. Trecutele timpuri au făcut ca la București să se mențină numai „Madame Butterfly” din 1954, regizată de Jean Rânzescu și „Nabucco” datorată din 1987 lui Hero Lupescu, nume de aleasă notorietate. Este bine. În acest mod ar trebui să se întâmple cu mizanscenele importanților regizori români care au depășit valoric, trebuie afirmat cu tărie, montări pe sume în Euro ale multor invitați din străinătate, excepție recentul „Oedipe” în viziunea lui Stefano Poda.

Așa încât apreciez ca o datorie de onoare menținerea à-la-longue pe afișele Operei bucureștene, făcându-le cinste, a unor nume precum Alexandru Tocilescu („Faust”), Ion Caramitru („Evgheni Oneghin”, „Cavalleria rusticana”, „Paiațe”), Andrei Șerban („Lucia di Lammermoor”, „Don Giovanni”), Silviu Purcărete („Lohengrin”), Gábor Tompa („Clemența lui Titus”). Spectacolele cu „Pescuitorii de perle” din 2002 și „Macbeth” din 2008 ale altor notabili regizori, Mihai Măniuțiu și Petrică Ionescu, au dispărut din repertoriu.

Maeștrii români renumiți, alte nume recent afirmate în teatru sau film, ar putea fi aleși pentru așteptatele noi titluri sau pentru înlocuirea celor existente expirate calitativ.

„Bărbierul din Sevilla”

A fost programat în preziua aniversării din 1 noiembrie a sopranei Silvia Voinea, Rosina de lux alături de alte personaje aparținătoare Fach-ului de coloratură lirică într-o carieră exemplară. La deschiderea cortinei, admirabilă prezență la 82 de ani, Silvia Voinea a atins cu mâna „sfânta scândură a scenei”, mărturisind că este „împovărată de emoții și amintiri”. Fusese succint prezentată de dr. Stephan Poen iar spectatorii, printre ovații și aplauze, au urmărit proiectată pe un ecran una din ariile Reginei Nopții din „Flautul fermecat”.

Spectacolul rossinian l-a avut ca oaspete pe tenorul născut în Uruguay Leonardo Rafael Ferrando De Ávila (Contele Almaviva), artist cu timbru agreabil liric-lejer, armonice frumoase și cu fluență a discursului muzical impregnat cu agilități și fiorituri bine executate, alături de rostiri adecvate ale recitativelor. Susținerea tehnică nu a fost ideală pe de-a-ntregul și, în cavatina din primul act, ușoare nazalizări de sunet au însoțit calea spre registrul înalt, altminteri bine finalizat, fapt care nu s-a întâmplat în actul final, când acutele s-au opacizat. Tenorul nu a abordat dificila arie „Cessa di più resistere”, cu care publicul era obișnuit de ceva vreme în spectacolele bucureștene.

Într-o ordonare neîntâmplătoare, distribuția i-a evidențiat pe Vicențiu Țăranu (Don Bartolo), Mihaela Ișpan (Rosina), Daniel Filipescu (Fiorello/Sergentul), Alexandru Constantin (Figaro), Andreea Bucur (Berta), Marius Boloș (Don Basilio).

 La pupitru, Ciprian Teodorașcu a condus Orchestra Operei Naționale cu echilibraj între partide, tempi bine cunpăniți, dar dedându-se la excese sonore care i-au dezavantajat în unele momente pe Figaro, Don Bartolo, Don Basilio. În plus, tipicele crescendo-uri rossiniene au fost redate fără mare subtilitate a gradației. Corul pregătit de Daniel Jinga s-a mobilizat ca amploare de sunet abia în partea secundă a primului act.

„Arabescuri lirice” la Ateneu, în Sala Mică

Un recital de tineret universitar pregătit la clasa conf. univ. dr. Claudia Codreanu a adus sub acest generic, în micul spațiu de la subsol, un public entuziast. Pe bună dreptate. A fost o derulare de glasuri interesante, în covârșitoare măsură calitativ dotate și cu pasionantă dorință de a expune cele învățate. Meritul principal al interpretării a venit îndeosebi prin cultura de stil inoculată de profesoară, ceea ce a făcut ca expresia să fie totalmente adecvată lecturilor atât de diverse din marea literatură de cânt, pornind de la baroc și clasic, trecând prin belcanto cu prelungirea lui romantică către verismul moderat și chiar operetă. Sigur că perfecționările sunt așteptate, meseria aleasă de tineri este una dintre cele mai pretențioase, cu studiu necontenit. O datorie pentru cei opt viitori artiști de scenă, acum acompaniați de pianiștii Viorela Ciucur și Inna Oncescu.

Spicuind printre momentele de relevanță, trebuie să remarc vocea cu frumoasă linie de cânt a baritonului Andrei Marinache („Faust”, „Don Carlos”), timbrul generos al basului Horia Radu („Don Giovanni”, „Mefistofele”), șarmul, respectiv puritatea de glas ale sopranei Milița Pantin („Liliacul”, Rigoletto”), lejeritatea coloraturii și valsarea vocii sopranei Emilia Tudorache („Don César de Bazan”, „Boema”), penetranța de glas, dar și accentele pasionale ale sopranei Daniela Rogacev („La vera costanza”, „Los Claveles”), registrul înalt amplu și tăios al mezzosopranei Alexandra Horpas („Favorita”, „Carmen”), verva, respectiv transparența vocii sopranei Alexandra Cârstea („Fiica regimentului”, „La Rondine”), bravura și poetica tenorului Cristian Grigorescu („Tamerlano”, respectiv „Evgheni Oneghin”).

Bine armonizate între glasuri și atitudini au fost duetele din „Don Pasquale” (Andrei Marinache, Horia Radu), „Lăsați-mă să cânt” (Alexandra Cârstea, Cristian Grigorescu), ca și barcarola din „Povestirile lui Hoffmann” (Emilia Tudorache, Alexandra Horpas),

Organizatoarea recitalului, Filarmonica George Enescu, poate continua prezentarea unor asemenea serate cu studenții claselor de canto ale Universității Naționale de Muzică din București, pentru a ne lămuri privind potențialul valoric existent, stadiul de pregătire și perspectivele noii generații de cântăreți. Un promițător început în acest an de studiu a fost demonstrat.

Un oaspete din Serbia în „Nabucco”

Recent, la Opera Națională București a fost invitat pentru rolul titular din opera verdiană, baritonul Nikola Mijailović. Deși posesor al unei culori vocale potrivite pentru conturarea complexului personaj, al unei patine de cânt forjate în spirit italian, artistul a fost destul de inegal în emisie, fără mare autoritate și limitat în forța de adresare. Momentele bune s-au prezentat prin linia vocală fluentă a frazelor „Deh, perdona, deh, perdona ad un padre che delira!” din scena cu Abigaille, de la finalul actului al III-lea, prin dramatismul recitativului ariei „Dio di Giuda!”, secvență finalizată însă  printr-o cabaletta „O prodi miei” prea puțin eroică și sonoră, cu o acută pierdută în spațiu.

Cea care a dominat platoul a fost soprana Madeleine Pascu (Abigaille), cu glas strălucitor și mobilitate potrivită țesăturii de coloratură dramatică a rolului, cu sunete incisive, fulminante atacuri acute de o violență câteodată izbitoare și note grave „di petto” cu reaonanțe tulburătoare. Adecvat contrastante au sunat moliciunile debutului ariei „Anch'io dischiuso un giorno!”, bine intercalate între tumulturi sonore.

Celelalte roluri au revenit mezzosopranei Oana Andra (Fenena), tenorului Andrei Petre (Ismaele), basului Marius Boloș (Zaccaria), tenorului Ciprian Pahonea (Abdallo), sopranei Stanca Maria Manoleanu (Anna), basului Filip Panait (Marele Preot).

„Operă a corurilor”, titlul verdian a găsit ansamblul vocal al Operei Naționale (dirijor Daniel Jinga) în bună formă, cu mult așteptata culminație în celebrul „Va, pensiero sull'ali dorate”. În aceeași stare fastă a trecut seara și Orchestra Operei sub bagheta lui Vlad Conta, stăpân decis al tempilor corecți, expresivitații și omogenității din fosă.

Soliștii baletului au fost Isabella Măciucă, Raul Oprea și Narcis Niculaie, asistați la repetiții de maestrul de balet Beatrice Șerbănescu.