Învierea: o altfel de prezenţă

Aşa cum ne relatează textele evanghelice, Învierea lui Hristos a avut două forme de manifestare aparent contradictorii, derutante prin concomitenţa lor: absenţa trupească şi prezenţa duhovnicească. Un joc de-a v-aţi ascunselea?

Pentru majoritatea dintre noi, moartea unui apropiat este, în fapt, o lipsă. Îi vedem lucrurile de care s-a folosit până de curând: ochelarii, cărţile, calculatorul, hainele, umbrela pe care o lua când mergea la plimbare. Ceaşca de cafea. Din porţelan englezesc. CD-urile preferate. Telefonul mobil. Totul este aici, neatins, de parcă ar aştepta pe cel plecat să revină din clipă în clipă.

Auzim frecvent glasurile îndurerate ale celor care povestesc cum, doar cu o zi înainte sau numai câteva ore, au vorbit cu cel care acum, iată, absentează. Tristeţea traduce această melancolie faţă de o plecare neanunţată sau care, chiar dacă previzibilă, nu este mai puţin nedorită. Experienţa dureroasă de a nu putea comunica între lumi.

A fost şi starea de spirit prin care vor fi trecut Apostolii părăsiţi de Cel care le promitea, parcă mai ieri, să fie cu ei tot timpul. Ruşinaţi de propriile slăbiciuni, cu Petru în frunte, îşi reproşau trădarea, oscilând între frica faţă de mai marii zilei şi deznădejdea de a nu fi fost la înălţimea Învăţătorului. Cu atât mai intense trebuie să fie fost uimirea şi bucuria de a constata cum absenţei trupului îi ia locul prezenţa duhovnicească a lui Hristos vorbind cu Maria Magdalena, intrând prin uşile încuiate, călătorind spre Ierusalim cu ucenicii sau pescuind cu ei pe lacul Tiberiadei. O experienţă copleşitoare. Lumile, de aici şi de acolo, comunică totuşi. Unde părea să fie un zid, se deschide acum o uşă.

Cu prezenţa trupului transfigurat, adică înviat la propriu, aflat decisiv în alt regim de percepţie, se va obişnui greu Toma, cel numit superficial „necredinciosul“. În realitate, el avea o problemă de văz. Asemeni multora, până azi, Toma nu putea să înţeleagă cum acelaşi Hristos trece prin moarte şi revine la viaţă, cum trupul material devine unul de lumină. Lui Toma îi este suficient îndemnul de a pune degetul pe semnele suferinţei Mântuitorului. Ca prin oglindă, ar trebui să ne fie şi nouă suficient să vedem câtă viaţă ne înconjoară în ciuda semnelor descompunerii. Contrazicând moartea, dominând-o, Hristos ne îndeamnă să nu murim sufleteşte înaintea trupului şi nici să reducem destinul nostru la suma caloriilor. Altfel spus, să privim dincolo de orizont.

Învierea Domnului este marea provocare de a vedea prezenţa acolo unde mulţi văd doar lipsa. Răspunsul la moarte nu este nici trăirea frenetică a clipei, un paradoxal vitalism al neputinţei, dar nici proiecţia vag reconfortantă a încarnărilor succesive, expresie a unei lucidităţi consecvent amânate. Unicitatea şi măreţia omului rezidă tocmai în faptul de a avea o singură viaţă urmată de o singură înviere. Acesta este sensul urării pascale în formă dialogală prin care se exprimă în formă concentrată credinţa creştină:

- Hristos a înviat!

- Adevărat a înviat!