În loc de status
0Am alunecat şi am căzut. Treceam la jumătate de metru în spatele unei tinere care se oprise pentru a permite unei maşini să iasă din parcare. Fata ţinea o cafea în mâna dreaptă. Piciorul meu stâng era în aer, pentru a păşi, când dreptul a derapat pe gheaţă.
În cădere am întins braţul drept, să mă sprijin. Am simţit o durere surdă în încheietura mâinii şi a umărului. Talpa bocancului stâng a lovit involuntar, în gambă, piciorul drept al tinerei, protejată de cizma înaltă. Fata a strigat scurt, şi a făcut un pas înainte, privind înapoi, peste mine. Maşina care se apropia încet, cu spatele, a frânat brusc. Sunetul gheţii strivite de cauciucuri. Stopuri roşii. Ţeava de eşapament. Vibra. Am ridicat privirea şi am reperat chipul tinerei. Acesta se profila pe un cer albastru, îngheţat, şi pe blocul scăldat în lumina soarelui de dimineaţă. Blocul părea auriu. Conturul lui era nefiresc de clar, de limpede, părea că e făcut cu diamantul într-un geam. Zeci de pescăruşi se agitau ţipând, în dreptul unei ferestre deschise la etajul nouă. La fereastră era o femeie care gesticula din braţul drept. Nu ştiu dacă izgonea păsările sau daca le arunca mâncare. Păsările zburau mici, ca nişte insecte, în jurul capului întors spre mine, acum, al tinerei. Totul a ţinut extrem de puţin. M-am ridicat. "Îmi cer scuze!" i-am zis. "Nu face nimic!" a zâmbit ea, înţelegând situaţia. Am plecat spre casă, resimţind durerea din braţul drept şi, în mod ciudat, o durere uşoară în genunchiul stâng, încordat în cădere. Lumea a redevenit familiară. Orizontală.
Comprimată în spaţiul dintre o ţeavă de eşapament şi zborul unor păsări.