Fără grabă despre un concert

În 2008 când l-am văzut pentru prima dată în România am avut de învăţat lecţia modestiei, a plecăciunii, a maturităţii artistice. În 2012 m-am mirat, încă o dată, de modul în care viaţa se dăruie unor artişti şi nu invers. Este vorba despre Leonard Cohen.

Albumul Old Ideas mi-a plăcut de la prima audiţie. Mi-a plăcut şi în perspectiva unui turneu în cadrul căruia aveam să-l revăd, la 78 de ani ai lui şi tot în preajma zilei de naştere.

Concertul în sine, desăşurat într-o piaţă, s-a desfăşurat impecabil. Volumul boxelor redus la început, cât să ne acordăm la atmosferă, timpul alocat scenei de către artişti, totul fără grabă, încet, aşezat. O oră şi jumătate de muzică, apoi pauză, apoi încă o oră şi jumătate. Am fost unul dintre puţinele concerte la care nu am avut senzaţia că trebuiau bifate momente. Nu ne grăbim, nu vă grăbiţi, avem timp, acesta a fost mesajul implicit.

Bucuria revederii m-a dus până hăt, departe, pe un fir de poveste muzicală consistentă, cât istoria personală a artistului.

Din păcate însă am fost (şi nu doar eu) obligată să ignor proastele purtări ale unor reprezentanţi ai publicului care se simţeau datori să explice prietenilor de ce au întârziat (ora anunţată pe bilet era 20:30, concertul a început la 20:00, da, ştiam cu toţii asta, stai jos şi taci din politeţe!), să se strige prin telefon sau laringe pentru o bere sau un hot-dog. Mai mult, în rândul din spatele meu, o pereche ajunsă la ora 22:00 la concert (faceţi voi calculul întârzierii) dorea neapărat să îşi ocupe locurile inscrise pe bilet şi au ajuns să deranjeze pe toată lumea din zonă.

A trebuit cumva să ignor şi problemele de organizare. Sectoarele nu au fost marcate corespunzător şi am avut probleme cu identificarea locului chiar dacă am ajuns cu o oră înainte de începerea concertului. Oferta de băuturi calde pentru o seară rece de toamnă (aşa a fost în septembrie, da?) era aproape inexistentă, modul de împrejmuire nu permitea acces multiplu, spre a evita îmbulzeala, iar amplasarea şi numărul toaletelor erau la limita de jos a necesarului. În plus, veşnica problemă a lipsei sacilor de gunoi sau a tomberoanelor care să mă ajute pe mine, spectatorul care nu îşi lasă pe scaun recipientul de apă...

Ştiu, ştiu, nu există eveniment perfect, introducând aici şi muzica şi atmosfera şi publicul şi chestiunile organizatorice. Pentru concertul lui Leonard Cohen aleg să rămân cu ce mi-a placut, un show frumos, bine pus la punct, cu detalii mici şi de efect, cu un Personaj artistic pe care viaţa îl trăieşte încă atât de special.

Nu neg însă că tot sper să depăşim principiul păcătos al optimizării condiţiilor organizatorice deşi asta înseamnă să tai din confortul plătitorilor de bilet...

Cât despre public scriu data viitoare...

Salut corespunzător!

Alina Manole