Echilibrul lui Nash la Marea Neagră: de ce o criză de guvernare devine o problemă de securitate când frontul este la 200 de kilometri
0În vara lui 1940, după prăbușirea Franței, un căpitan de rezervă de cincizeci și trei de ani se retrăgea într-o casă de la țară din Creuse pentru a scrie un testament.
Era Marc Bloch, profesor la Sorbona, unul dintre cei mai mari istorici ai secolului, cofondator al Școlii Analelor. Avea să fie torturat și împușcat de Gestapo în iunie 1944 pentru activitatea sa în Rezistență, iar manuscrisul lui, Ciudata înfrângere, avea să apară abia postum. Diagnosticul lui era necruțător: Franța nu fusese doborâtă de superioritatea tehnică a inamicului, ci de o cădere a propriei clase conducătoare. O Republică măcinată de instabilitate ministerială cronică, nouăsprezece guverne în opt ani, incapabilă de planificare pe termen lung exact în domeniul care conta cel mai mult, reînarmarea.
Analogia are limitele ei, și nu sugerez că România anului 2026 se află în mai 1940. Sugerez că reflexul este același. O dronă rusească s-a prăbușit zilele trecute pe teritoriul României, la Galați, iar confirmarea oficială a provenienței ei a coincis cu o țară lipsită de guvern. Cele două fapte par să aparțină unor universuri separate, unul de securitate, celălalt de politică internă. Sunt, în realitate, aceeași poveste citită din două unghiuri.
Primarul Capitalei, Ciprian Ciucu, descria recent situația printr-un termen împrumutat din teoria jocurilor: un echilibru de tip Nash. Formularea merită reținută, pentru că este exactă. Într-un echilibru Nash, niciun jucător nu are interesul să-și schimbe strategia atâta vreme ce ceilalți rămân pe pozițiile lor. Toți rămân blocați într-o configurație suboptimă, fiecare așteptând ca celălalt să facă primul pas. Politica românească a intrat într-o astfel de capcană. PSD a dărâmat Guvernul Bolojan și a dispărut din spațiul public fără să propună o alternativă. PNL refuză să legitimeze o formulă construită pentru a scuti pe altcineva de răspundere. Președintele temporizează. Și, în tot acest timp, statul funcționează în regim de avarie.
Întrebarea pe care orice analiză onestă trebuie să o pună este: cine câștigă din vidul de putere? Răspunsul nu se află la București, ci la Moscova.
Federația Rusă nu are nevoie să cucerească teritoriu românesc pentru a-și atinge obiectivele în bazinul Mării Negre. Îi este suficient ca statele de pe flancul estic al NATO să fie ocupate cu propriile lor disfuncții, incapabile să ia decizii rapide privind înzestrarea armatei, absorbția fondurilor europene de apărare sau coordonarea cu aliații. Războiul hibrid nu se poartă pentru a învinge un guvern, ci pentru a se asigura că guvernul respectiv este prea preocupat de supraviețuirea proprie ca să mai conteze. Drona de la Galați este un mesaj, iar mesajele de acest tip se citesc cel mai bine atunci când destinatarul este distras.
Se va obiecta că este firesc ca partidele să-și negocieze pozițiile, că instabilitatea guvernamentală face parte din normalitatea democratică, că Belgia a funcționat 589 de zile fără guvern și nu s-a prăbușit. Obiecția ignoră un detaliu de geografie. Belgia se află în inima protejată a continentului, la mii de kilometri de orice front. România are graniță cu un război activ. Confortul instabilității este un lux pe care îl pot avea statele din interiorul perimetrului de securitate, nu cele de pe linia lui de falie.
Memoria recentă a tranziției românești oferă un tipar. La fiecare final de ciclu dificil, partidul care a guvernat alături de tehnocrați sau de reformiști se retrage strategic, lasă povara măsurilor nepopulare pe umerii altora, apoi revine în opoziție pentru a culege nemulțumirea pe care el însuși a alimentat-o. Este o coregrafie pe care alegătorul român a văzut-o de prea multe ori ca să nu o recunoască. Diferența, astăzi, este contextul extern. În 2010 sau în 2015, prețul acestui joc se plătea în puncte de creștere economică ratate. În 2026, se plătește în vulnerabilitate de securitate.
Distincția pe care PNL o trasează în acest moment privește mai puțin numele viitorului premier și mai mult principiul răspunderii. Cine provoacă o criză are obligația morală și instituțională să participe la rezolvarea ei. Retragerea într-o tăcere comodă, în așteptarea verii și a vacanțelor, în timp ce o țară de frontieră rămâne fără cârmă, este abdicarea de la însăși ideea de partid de guvernare.
Există o dimensiune care depășește aritmetica parlamentară. România a construit, după 1989, o identitate strategică pe trei piloni: apartenența la NATO, parteneriatul cu Statele Unite și integrarea europeană. Acești piloni nu sunt decoruri retorice. Sunt rezultatul unei opțiuni de civilizație făcute de o țară care a cunoscut, în secolul trecut, ce înseamnă să fii lăsat singur la marginea unui imperiu.
Lecția acelui secol este că un stat de la frontiera estică nu își poate permite să-și trateze securitatea ca pe o monedă de schimb în jocurile interne. Temele de apărare națională nu sunt instrumente de negociere politică, iar transformarea lor în pârghii de presiune pentru o formulă de guvernare reprezintă o eroare de categorie cu consecințe pe termen lung. Aici se află, dincolo de orice calcul electoral, miza adevărată a momentului: dacă o democrație de pe flancul estic poate demonstra că este capabilă să separe ceea ce este negociabil, adică puterea, de ceea ce nu este, adică siguranța cetățenilor săi.
Președintele a oferit asigurări că o soluție de guvernare este aproape. Acest credit merită acordat, cu o condiție: ca soluția să întărească, nu să erodeze, capacitatea statului de a funcționa într-un mediu de securitate ostil. Cei care au dărâmat un guvern au datoria să pună ceva în loc sau să declare deschis că fug de răspundere.
Bloch identifica drept primă cauză a dezastrului un eșec de gândire, o castă politică și militară care se resemnase și pierduse pe plan intelectual înainte de a pierde pe câmpul de luptă. Istoria nu iartă societățile care își confundă comoditatea internă cu pacea pe care o cred garantată. La 200 de kilometri de Galați, cineva urmărește foarte atent cât de mult timp suntem dispuși să pierdem.